luni, 5 octombrie 2009

Orice secunda poate aduce o schimbare

Sunt momente in viata unui om, in care necazurile par sa il copleseasca...am trecut si eu prin astfel de clipe...parca eram intr-un sac la care peticeam pe o parte si se rupea pe alta...nu terminam bine de pus un petic si de cateva ori, simultan, aparea altul...in acea perioada am simtit depresia pe propria -mi piele...tot ce imi doream era sa ma pot ruga...pentru ca nu puteam eu sa o fac, i-am rugat staruitor pe cei despre care stiam ca obisnuiesc sa se roage, incepand cu duhovnicul meu; pot spune ca rugaciunile lor m-au salvat...de atunci tot ce ma rog este sa nu mai pierd rugaciunea...pentru mine este cel mai bun medicament.

Am facut aceasta introducere, pentru a intelege de ce, foarte des, pe blogul meu apare acest indem: rugati-va!...va rog si acum sa ne unim rugaciunile pentru familia Cosminei.

In timpul vizitelor la spital, am aflat povestea lor...pentru ca mi s-a parut mult prea intima, nu am indraznit sa intreb daca imi permit sa o public pe blog...v-am spus doar ca boala Cosminei a intervenit in perioada in catre mama ei era plecata in Spania, sa lucreze: "boala Cosminei a debutat in perioada de 3 saptamani in care mama ei a fost nevoita sa plece de acasa pentru a-si castiga existenta (la fel ca mii de parinti care au fost nevoiti sa faca acest pas)…se intampla in perioada aprilie -mai 2009...pentru Cosmina a fost un stress prea mare...era in clasa a-8-a la Liceul Grigore Tocilescu din Mizil...acum este admisa in clasa a-9-a la clasa de mate-info la acelasi liceu".

Ceea ce nu v-am spus este ca mama Cosminei, contabila, dintr-o femeie cu un sot bun si o situatie materiala ce ii permitea sa duca o viata aproape perfecta, s-a trezit peste noapte (si nu e o metafora) ca viata i se schimba radical...mai departe va las sa cititi chiar cuvintele ei, redate de Isabella...citeam si in acelasi timp parca auzeam vocea Stelutei...m-am cutremurat, gandindu-ma de cate ori a a relatat cele intamplate...sunt exact aceleasi cuvinte pe care mi le-a spus si mie...dupa ce veti citi, rugati-va si pentru ei atunci cand va rugati pentru voi...pomelnicul familiei Paun, cuprinde la vii pe Valentin-Marian, Steluta si Cosmina Andreea (familia Paun: sot, sotie si fiica) iar la raposati se incheie cu "fata moarta in accidentul de masina"...accident, care a schimbat firul vietii acestei familii:

"Steluţei îi curg lacrimi repezi din ochii albaştri fără strălucire. Îl rog pe Dumnezeu, repetă ea. Îl rog… Doamne, nu mi-o lua pe Cosmina… Doamne, lasă-mi copilul, te rog…

Poate că eu sunt de vină pentru nenorocirea asta de boală, leucemia asta rea şi tot ce a urmat, spune Steluţa privind în gol.

Acum un an, pe timpul ăsta, Cosmina era sănătoasă tun. Avea centura albastră la karate, făcea sport de performanţă. Pe atunci făcea câte o sută de flotări de-o dată. Acum nu poate merge nici la baie. Când s-a îmbolnăvit, şansele ei de viaţă erau mici, aşa mi-au spus medicii. Că încearcă să o salveze, dar că nu îmi garantează nimic.

Acum un an, pe timpul ăsta, Cosmina avea o familie, mergea la şcoală, învăţa bine, făcea sport, avea viaţa ei de copil, avea o casă. Apoi… Apoi s-a întâmplat ceva. De atunci ne avem doar una pe alta. Dar e bine şi aşa, dacă o vrea Dumnezeu să mi-o lase pe Cosmina…

Aveam şi noi o viaţă. Nu cine ştie ce, viaţă obişnuită, cu muncă multă, zi şi noapte. Ne încropisem o mică afacere, duceam în alt judeţ cereale cultivate de noi şi aduceam în schimb cartofi, pe care îi vindeam la piaţă. Aveam un ARO, primit moştenire de la tata, cu el am început. Am început să ne construim o căsută. Apoi am cumpărat o camionetă.

Într-o noapte s-a întâmplat o nonorocire. O fată bolnavă la cap dintr-un sat – avea schizofrenie, biata de ea – a fugit din casă, spre şosea. S-a aruncat drept în faţa camionetei noastre. Fata a murit pe loc, cu creierii împrăştiaţi pe asfalt. Soţul meu era în dreapta şoferului, dormea. Când s-a trezit brusc din somn şi a văzut nenorocirea, a făcut un şoc.

De atunci nimic nu a mai fost normal în viaţa noastră. Am fost nevoită să îmi iau copilul şi să plec. A fost greu. Eu m-am angajat vânzătoare. Am închiriat o cameră în Mizil. Toată iarna am stat fără căldură, nu aveam nici gaze. Nu aveam decât nişte haine mai groase. Apoi ne-am mutat la ţară, la mama, în casa bătrânească, la Boldeşti, Prahova. În primăvară, cam pe 20 aprilie 2009, cu acordul Cosminei am plecat în străinătate, femeie de serviciu la o familie. Vroiam să strângem bani să putem locui şi noi ca oamenii. Nu mai suportam să-mi văd copilul fără de nici unele. Trei săptămâni am fost plecată. M-au anunţat că i s-a făcut rău la şcoală, Cosmina a căzut din picioare şi a fost dusă la spital.

Când am ajuns la spital în Bucureşti nu am mai recunoscut-o. Nu i se mai vedeau dinţii, atât de umflate îi erau gingiile. Am crezut că o să mă prăbuşesc şi am să mor pe loc. Am rezistat, Dumnezeu mi-a dat putere, ca să îi fiu alături."

Despre Cosmina:

http://ai-suflet-bun.blogspot.com/search/label/COSMINA

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/10/05/il-rog-pe-dumnezeu-sa-nu-mi-o-ia-atat-mi-a-mai-ramas-cosmina/

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/09/11/stelutele-de-mare-cosmina-un-desen-o-lacrima-si-cateva-celule-stem/

http://isabellelorelai.wordpress.com/2009/09/21/stelutele-de-mare-au-nevoie-de-sange-cosmina-andreea-paun-b-iii-rh-negativ/

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/2009/09/daruind-vei-dobandi%E2%80%A6/

http://steluteledemare.fotografiidefamilie.ro/2009/09/cosmina/

2 comentarii:

DiliMache spunea...

Doamne, Cosmina trebuie sa fie bine!!! Nimeni nu merita atata rau...
Mamica ei trebuie sa fie tare, eu nici macar nu pot concepe ca viata sa mi se schimbe intr-un mod atat de brusc si cumplit, trebuie sa fii supraom ca sa treci peste atata necaz... Fragilitatea asta a vietii e infricosatoare, nici nu am cuvinte.. Doamne-ajuta!

adriana spunea...

eu am fost bulversata o saptamana dupa ce mi-a povestit