joi, 21 ianuarie 2010

Feti Frumosi si Ilene Cosanzene

Prietenii ne iubesc si sunt gata sa spuna despre noi doar lucruri frumoase; uneori ne fac din vorbe chiar mai frumosi/buni/destepti decat suntem de ni se duce vestea ca suntem Fat Frumos din poveste sau Ileana Cosanzeana.

Daca prietenii au darul acesta, noi, care ne suntem cei mai buni prieteni, de ce sa nu o facem?! Ascutim creionul si ne impaunam, luam guma si mai stergem o grimasa, mai adaugam o pata de culoare din varful pensulei si gata!

Ne punem in galantar, admirandu-ne singuri, pe urma vin prietenii si ne lauda. Daca o faceau inainte cand eram doar pur si simplu noi, acum, plini de pene, fara riduri si frumos imbujorati suntem si mai frumosi/buni/destepti decat eram inainte. Incet, incet, ajungem sa credem si noi ca suntem buricul pamantului/mama zmeilor; intr-o zi vom crede ca suntem chiar Dumnezeu. Poate ca am exagerat un pic...chiar sa te crezi Dumnezeu, asta este cam grav, dar acolo un mare sfant parca tot ne vine sa credem ca suntem.

Fratilor, mucenic nu vrea nimeni sa fie?! Ucenic mai intai?! Suntem cu totii mici picaturi in marele ocean, atata tot.

Am citit de curand, putin din viata Cuviosului Antonie cel Mare. A stat in pustie 20 de ani, de la 35 de ani pana la 55 si cand a iesit, STRALUCEA. Era smerit si plin de intelepciune.

Ce folos avem, daca din creion, guma si pensula suntem frumosi/buni/destepti iar atunci cand nu ne vede nimeni, nu avem pace in inima, nu putem sa ne infranam mania si nu ne putem iubi nici pe noi insine?!

PS. Mariuca, postul asta este bonus...cel despre care iti scriam, urmeaza...nu ma mai ridica atata in slavi...asteapta sa ne vedem fata in fata si pe urma sa imi spui daca sunt asa cum ma crezi tu...eu tot cred ca esti tu buna si asta te face sa ma vezi si pe mine buna.

2 comentarii:

DiliMache spunea...

Draga Adriana, abia astept sa ne vedem fata in fata si cred ca la fel voi gandi :D. Uneori e greu sa facem diferenta intre a spune adevarul si a aduce laude, important este sa stii cum sa nu cazi in ispita mandriei de sine. Fiecare avem insa un sambure de mandrie si depinde doar de credinta si de constiinta noastra sa nu-l cultivam. Cred ca cel mai important este a putea raspandi zambete sau a emana bine, si aici iti doresc in continuare sa perseverezi! Imbratisari!

adriana spunea...

Mariuca draga, pupici si ne-om vedea noi odata si odata...pana atunci poate faci si un autoportret la desenatorii tai...esti talentata si te invidiez...eu cand desenez, zici ca am doua maini stangi