luni, 25 ianuarie 2010

Zapezile de ieri, zapezile de azi, ...

Aceasta este o poveste adevarata: de ieri, de azi si cu ajutorul vostru si de maine si reprezinta o parte din darul pregatit pentru 27 ianuarie, cand gemenii din fotografie, vor implini 7 ani. Sper sa ii putem ajuta sa mearga singuri la scoala dar mai intai, au de facut o escala, pe data de 17 februarie la Clinica GINESOURCE, din Chisinau, unde sunt asteaptati pentru operatie. Suma necesara pentru operatie, transport si alte cheltuieli inevitabile: 4000 euro.

Mai multe fotografii gasiti la Alexandra Dinca http://steluteledemare.fotografiidefamilie.ro/2010/01/nicolae-si-elena/

Am facut o plimbare prin cartier si m-am uitat prin curtile caselor si prin gradinile dintre blocuri; zapada generos asternuta este brazdata doar de pasi iar in unele locuri, acolo unde spatiile au fost incarcerate de garduri, zapada inca isi pastreaza virginitatea.

Nu am vazut copii cu saniute sau oameni de zapada; nu am vazut un derdelus sau o cazemata, accesorii obligatorii, atasate iernii, in vremea copilariei noastre.

Nu am vazut manusi puse la uscat pe caloriferul din holul blocului, asa cum faceam noi, cand de teama ca vom fi opriti in casa, insiram fulare, caciuli si manusi, aproape inghetate....cum se topea zapada de pe ele, o luam de la capat prin nameti, rostogolind burti si capete...asezand morcovi si oale pe oamenii de zapada din fata blocului.

La o cazemata munceai mai mult dar si placerea era mai mare, atunci cand, ascunsi in spatele ei, bombardai inamicii cu bulgari.

Intr-un an, ne-am facut un patinoar, e drept nu foarte mare, dar suficient pentru cativa copii; dupa ce am udat aleea din fata blocului cu apa, ne-am intrecut intr-un concurs de viteza ,finalizat cu cateva urecheli din partea vecinilor (asta doar in prima zi, in celelalte, au fost draguti si au ocolit pe la scara urmatoare).

Imi placea sa merg la scoala dar imi aduc si acum aminte de bucuria data de ninsorile indelungate, cand, cu toate ca scoala era la capatul blocului, profitam de cele cateva zile in care scolile erau inchise.

Nu am scris intamplator acest post; ii multumesc Lui Dumnezeu ca am putut sa ma joc in copilarie cu zapada, ca pot sa merg fara dificultate; m-am plimbat astazi prin cartier, pentru ca am vrut sa vad daca, copiii din ziua de azi apreciaza ceea ce au, pentru ca sambata, am cunoscut doi copii, care ar da orice sa se poata juca: SUNT GEMENII, CU CARE V-ATI OBISNUIT DEJA DE DOUA SAPTAMANI PE BLOGUL MEU. NICOLAE SI ELENA, VOR IMPLINI POIMAINE, 7 ANI. Nedeprinsi cu jocurile pe calculator, sunt convinsa ca daca le dam o sansa, anul viitor ne vor darui cativa oameni de zapada. Nedeprinsi cu jocurile pe calculator din doua motive: saracia si imobilizarea.

Ii multumesc Alexandrei Dinca pentru promptitudinea cu care a raspuns apelului meu; in ziua cand am postat articolul, m-a anuntat ca ii va vizita; s-a intors cu poze si cu vesti:

Trebuie ajutati neaparat. Nu stiu ce inteleg unii prin saracie lucie, dar daca ar vedea in ce conditii se traieste acolo si-ar redefini conceptul.
Acum, gemenii sunt la Centrul Medical Clinic de Recuperare Neuro-Psihomotorie pentru copii, NICOLAE ROBANESCU din Bucuresti.

Niculina, mama, ii duce pe rand la sala de gimnastica; sora lor a ramas acasa cu bunica.

Vineri, inainte de a merge la ei, am sunat. Erau la biserica din curtea spitalului si asteptau sa inceapa slujba Sfantului Maslu. Am stabilit ca ne vedem a doua zi.

Cand am intrat in camera, Nicolae era in pat si a inceput sa rada: Te stiu!...Te stiu!...A zis mama ca vii!...ca orice copil, era curios sa vada ce le-am adus (90 lei de la Nicoleta si 110 lei de la Alina si colegii ei din AMC, jucarii, carti de povesti si dulciuri de la Angela G. si colega ei Maria, produse de igiena unele de la Lili si altele cumparate cu ajutorul Alinei).

In timp ce inspecta jucariile si isi alegea preferatele, si-a facut aparitia si Elena, la fel de zambreata ca si fratele ei. Mi-au pus o multime de intrebari: cine ma suna?! cum il cheama pe sotul meu?! cand mai vin pe la ei?!...sunt atat de simpatici si plini de viata, incat te astepti sa sara in orice moment din pat...din pacate, nu au cum.

Pentru ca trebuiau sa ajunga la sala de mese, in timp ce Niculina il aseza in carucior pe Nicolae, am luat-o in brate pe Elena; plangand (cred ca este foarte obositor pentru ei acest stil de viata) micuta suspina: M-am saturat!...M-am saturat!...glasciorul ei ca de greieras imi rasuna inca in minte. Le-am promis ca revin de ziua lor: poimaine, 27 ianuarie.

8 comentarii:

darry.anna spunea...

Cutremurator!Nici sa nu indraznim sa ne mai plangem de ceva!

adriana spunea...

ai vazut toate pozele facute de Alexandra?

DiliMache spunea...

nu am cuvinte. Am vazut in ce conditii traiesc copilasii acestia, am incercat sa imi inchipui printre lacrimi cum e sa suferi ce sufera ei si... ma depaseste pe mine, un om mare. E mai mult decat imi pot imagina. Dumnezeu sa le ofere normalitatea dupa care tanjesc.. multa sanatate!

Ioana spunea...

Am ramas fara cuvinte! Acum mor de ciuda cand ma gandesc la toti banii pe care-i risipesc pe pofte egoiste. D-na Adriana , cum sponsorizeaza mama, cum am si sarit cu un pachet sau un banut in cont. Doamne ajuta!

Bogdan Barbieru - hobbitul spunea...

nu va suparati o preiau si eu pozele cu cosmina, m-au sunat cativa dintr fostii colegi de clasa a cosminei si o sa realizez pe blogul meu o pagina in memoria pisoiasului, cosminei .... pe hobbitul.wordpress.com

adriana spunea...

@ Maria, am fost sambata la ei la spita...sunt extraordinari...ma duc si astazi; ieri a fost ziua lor dar nu am reusit sa ajung; le-am dat doar telefon si m-am linistit ca au avut tort dus de Alexandra Dinca, fata care le-a facut si pozele

adriana spunea...

@IOANA, ASA E: RISPIM SI BANI SI MANCARE SI HAINE SI TOT CE NE DA DUMNEZEU IN LOC SA AVEM GRIJA SI DE CEI CARE NU AU

adriana spunea...

@ Bogdan, am vazut...foarte bine faceti...o sa iti trimit si tot ce am scris despre COSMINA