vineri, 26 februarie 2010

De la carte la viata de zi cu zi

Poate v-ati intrebat de ce v-am bombardat ieri cu atatea cazuri de persoane bolnave, din 4 cazuri prezentate 3 fiind de cancer.

Tot rascolesc prin memorie si nu reusesc, intorcandu-ma in copilaria si adolescenta mea chiar si in anii de dupa adolescenta sa identific printre rude, colegi, prieteni sau cunosacuti pe cineva diagnosticat cu acest diagnostic infricosator.

In liceu, citind PRINS, de Petru Popescu, a fost prima data cand am aflat despre cancer; dar era un cancer metaforic ce definea o stare generala.

Prima data cand am aflat despre un baiat bolnav de cancer, a fost prin intermediul unei carti, in anul cand am terminat liceul. Cartea se numeste PRIMA CARTE ULTIMA CARTE iar autorul, protagonistul, baiatul din carte, Catalin Bursaci, a fost rapus de boala in data de 24 iunie 1975, la ora 13.30. Era nascut pe 17 aprilie 1957 iar intre ultima pagina si prima pagina de unde am transcris datele, sunt cuprinse gandurile unui copil si adolescent care de la o anumita pagina se transforma intr-un jurnal de boala.

De atunci au trecut multi ani si acum 11 ani a aparut in viata mea prima persoana cunoscuta bolnava de cancer: tatal bunei mele prietene; dupa trei ani mama nasei noastre; dupa un alt an unchiul altei bune prietene si in anul urmator tatal ei. Anul trecut mama bunei mele prietene.

Stefan, Nicolae, Gabriel, Maria, Constanta sunt persoane pentru care ma rog la Dumnezeu pentru odihna lor vesnica!

Din prima luna a acestui an, trei copii pe care i-am cunoscut anul trecut au plecat spre cer: Luis, Andra Ioana, si Andreea Cosmina. Dumnezeu sa ii odihneasca!

De multe ori, recunosc, nu intru pe anumite bloguri pentru ca simt ca nu mai vreau sa aflu despre alt caz; cand imi trece panica, intru si spun macar un Doamne ajuta-l pe omul acela sa invinga boala.

Acum cateva zile am aflat despre alte cazuri. Pentru ca nu vreau sa le includ in acest post, dedicat celor plecati, pentru ca sper ca toti cei pe care ii prezint pe blog sa se vindece, pentru ca macar cu o rugaciune ii putem ajuta, va rog sa nu treceti mai departe atunci cand le intalniti povestile pe bloguri.

Ganditi-va pentru o secunda ca rapiditatea cu care se raspandeste aceasta boala, paradoxal, fara a fi contagioasa, este din ce in ce mai mare.

Un comentariu:

Iuliana spunea...

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace!