marți, 2 martie 2010

De la arhiva

A fost o perioada in viata mea, cand tricotatul era nelipsit; aveam un arsenal de andrele, subtiri si groase, din aluminiu (cele nemtesti erau excelente), plastic sau lemn (am avut unele din lemn foarte lungi, astfel incat am putut sa tricotez pe ele un pardesiu); lucram cu lana netoarsa (era foarte spornica, tocmai buna pentru lenesi ca mine) dar si cu mohair (mai rar).

Am tricotat seturi de caciuli si fulare, plovare (nu e bine scris, stiu...) si veste dar cele mai frumoase erau lucrurile pentru copii.

Activitatea aceasta o aveam prin perioada 87-93 si era speciala fiecare etapa a procesului tehnologic (sic!): prima era schita, apoi alegerea paletei de culori; urmau drumurile in piata Unirii si de multe ori negocierea pretului. Vanzatorii erau din Ardeal si pe langa lana pe care o cumparai de la ei, mai plecai acasa si cu cate o vorba de duh (acum mi-am amintit de o taranca autentica, mereu imbracata in costum national, pe care de fiecare data o vedeam cu lucrul in mana, ba torcea firul de lana, ba impletea, ba croseta si mereu era zambitoare si gata sa iti dea un sfat de multe ori binevenit, pentru ca avea un excelent simt al combinarii culorilor).

Cand mergeam sa cumpar lana, pe langa cea de care aveam nevoie la momentul acela, era imposibil sa nu mai cumpar si alte culori pentru ca asistam la o adevarata simfonie a culorilor in acea piata; tin minte ca am numarat la un moment dat aproape 10 nuante de verde; fiecare culoare era prezenta in cateva nuante (5-6), asa ca imaginati-va ce diversitate de culori

Iar lana era si ea de mai multe feluriI: in 2 sau 3 fire, rar aducea cineva intr-un singur fir, netoarsa sau toarsa, cea netoarsa era prezentata sub forma unui tort de lana (are o denumire dar nu imi vine in minte acum) iar cea toarsa era sub forma de scul.

Urma apoi intoarcerea acasa si pe drum, repede-repede, alte modele si combinatii se conturau in minte; pe urma impletitul propriuzis, de multe ori in compania prietenelor mele.

O buna perioada de timp nu stiam sa pun ochiurile pe andrele (fac o paranteza sa va spun cum s-a lipit de mine hobby-ul acesta: daca tataie m-a invatat sa citesc, mamaie nu putea sa lipseasca de la educatia nepoatei asa ca m-a invatat sa crosetez).

Prima creatie a fost o sacosica pentru jucarii, verde, incapatoare si de care eram foarte mandra.

Tricotatul l-am invatat de la alte doua doamne ce mi-au fost ca niste mame adoptive: matusa mea si mama prietenei mele, insa nu se lipea deloc de mine partea cu pusul ochiurilor pe andrea si cum prietena mea statea foarte aproape de mine, ea sau mama ei trebuiau sa-mi inceapa si mie lucrul; pe urma faceam o adevarata sezatoare presarata cu multe amintiri placute.

Mai aveam o etapa, pentru ca lana mirosea a gaz, dupa spalare (la seturile de fulare si basti) scamosam lana cu o perie de sarma si faceam o mizerie de nedescris (ma amuz acum cand imi amintesc cum ma perindam pe scarile blocului, cu creatile proaspat stoarse (masina noastra de spalat nu avea storcator asa ca le storceam la prietena mea).

Ceea ce m-a determinat sa scriu atat despre acest frumos si util hobby, a fost o scurta intalnire pe care am avut-o acum cateva luni cu o purtatoare de basti lucrate de mine; dupa atatia ani, culorile erau aceleasi, basca se tine inca bine pentru varsta ei iar doamna, cu toate ca au trecut ani buni, avea acelasi aer strengaresc pe care il afisa odinioara. Subscriu si eu la cele postate de Irina, asigurandu-va ca m-am regasit in aproape toate motivele pentru care aproape 24 de milioane de oameni au acest hobby.

http://adriana-dardindar.blogspot.com/2009/02/ce-face-omul-cu-mana-lui_12.html


5 comentarii:

Iuliana spunea...

Draga Adriana, mi-ai amintit de o frumoasa perioada a vietii mele, aceea cand traia bunica mea din partea mamei mele (Mami). Toata ziua tricota, saraca de ea. Ii si placea, dar o facea si de nevoie. "Din andrele", cum spunea ea, ne-a facut zestre la toate cele trei nepoate si la un nepot.Lucra si vindea.Lucra si pentru noi, desigur. De la fulare, pulloverase, fustite, pana la pardesie.

Tot ea m-a invatat si pe mine. Ei bine, nu eram asa pasionata ca tine... :) Dar au iesit vreo cateva pullovere din mainile mele.

Intr-o poezie pe care am scris-o la moartea bunicii, aduceam un prinos de recunostinta mainilor ei care tricotau intr-una.

"Si ale tale maini muncite

Nicicand odihna nu-si gaseau,

In loc sa-ti stea in poala linistite

Tot pentru noi intr-una tricotau."


Dumnezeu s-o odihneasca in pace pe mami a mea! Iti multumesc ca mi-ai adus o asa amintire frumoasa in suflet.

adriana spunea...

mie chiar mi-a placut; chiar mi-ar placea sa mai am timp de tricotat; chiar am citit de curand ca mainile care lucreaza, isi fac rugaciunea in felul acesta.

adriana spunea...

uau! de cate ori am scris chiar

darry.anna spunea...

Tare frumos hobby. Si eu ma mai indeletnicesc cu el. Cand lucrezi cu mainile si atentia iti este captata spre lucru gandurile tale se aliniaza si nu mai fac galagie:)

Anonim spunea...

Da, probabil, de aceea este