miercuri, 18 august 2010

Cum este mai bine?

Este bine, este firesc, este necesar ca un copil sa asiste la inmormantarea bunicilor sau a altor persoane din familie?

10 comentarii:

Un copil spunea...

Daca-mi permiti, eu nu i-as lasa pe cei mici sa participe la inmormantari. Aveam 10 ani cand am participat la o inmormantare, la bunicul meu. Recunosc ca pe mine m-a marcat, deoarece dupa inmormantare imi era frica de casa unde a stat, frica de intuneric, de moarte. Sunt de parere ca tot ce vede copilul, evenimentele la care participa (negative) au o influenta asupra lui care vor iesi la suprafata la varsta maturitati prin sentimente de frica, repulsie, sentimente negative in general.

Ramona spunea...

da, e bine, e firesc.

Dili spunea...

Eu as zice ca e firesc sa-i vorbesti deschis copilului, sa-i explici ca x a murit, ca s-a dus sufletul la ceruri si corpul in pamant sau depinde cum doreste parintele. Am de zis trei lucruri:
1. Cand aveam 5 ani si a murit bunicul, l-am vazut respirand greu in camera lui, nu pricepeam de ce nu am voie sa intru, il vazusem si in spital si intelegeam perfect ca e bolnav. In dimineata in care a murit mama mi-a spus asta, am nteles perfect, am plans putin linistita, dar o luam ca pe ceva ce trebuia sa s eintample firesc desi imi parea groaznic de rau. Nu m-au lasat sa merg la inmormantare, nu l-am vazut fara viata.... si mi-a parut rau fiindca mi se parea firesc sa merg.
2. fata mea avea o prietena si un prieten la tara care au murit. De mers la inmormantare nu putea fi vorba fiindca nu eram acolo, insa de zis i-am zis. Cand a murit fetita aceea era mai mare, avea 4 ani, si iarasi a inteles perfect. A fost bolnava, a murit, a fost la mormantul ei. M-am intrebat de pe la 3 ani cum e cu moartea, i-am spus, m-a intrebat de rude, i-am spus care au murit, a reactionat foarte normal.
3. Ceea ce vreau sa zic este ca cei mici inteleg extrem de bine si firesc moartea. Este o schema simpla pe care oa veam in minte ca si copil: te nasti, traiesti, mori, e normal. Acum,daca e vorba de o inmormantare cu bocete si manifestari socante gen aruncat, tipat, urlat, am rezerve in ce priveste prezenta copiilor. Desigur ca acestea sunt uneori incontrolabile .. nu stiu, probabil ca daca ar fi fost cazul mi-as fi dus copiii la astfel de momente numai dupa varsta de 6-7ani. Pentru un copilas de 3-4 ani de exemplu mi se pare traumatizant si pot aparea si tendintele de imitare, joaca de-a asa ceva, fereasca Domnul de ce idei ciudate pot aparea in capsorul lor...

Acum, numai cei trecuti prin asta pot spune ce efecte a avut prezenta lor la o inmormantare, la fel ca in primul comentariu.... :-(

Vera spunea...

Cred ca da; imi raspunzi la o intrebare pe care mi-o puneam azi.

Chiar ma gandeam la cazul meu: maica-mea nu m-a chemat la inmormantarea tatalui ei, eram studenta si
am intrebat de ce nu m-au chemat.

Apoi cand am vazut-o pe ea, neavand o experienta anterioara in societate,
am fost in stare de soc.


Durerea si suferinta nu sunt placute, dar fac parte din noinu le putem evita la nesfarsit, din pacate.

Nu e bine sa-i incarcam pe copii cu ganduri negre peste masura, dar cateodata e bine sa realizeze ca cei din jurul lor sunt muritori, asa ii vor iubi si ii vor aprecia mai mult.
fiecare procedeaza cum crede ca e mai bine

Poate copilul e mai tare decat parintele,

Si eu am visat foarte urit dupa imormantarea bunicii verisorilor mei
si dupa a bunicii mele
Noi suntem generatia, din fericire, rasfatata
nu am prins razboaie, molime, cataclisme
deci am fost in general feriti de imagini socante

Un copil poate fi socat mai mult de o bataie primita de el sau de mama, decat de imormantarea cuiva apropiat.

Ramona spunea...

Dili, daca eu n-am scris despre o experieta nu inseamna ca n-am avut.
tocmai pentru ca am fost la inmormantarea unor rude , in copilarie, am scris ce am scris.
exista si un cuvant de folos legat de tema asta, daca imi amintesc bine era al mitr. Antonie Bloom, dar s-ar putea sa gresesc.
Spunea ca a fost chemat la inmormantarea unei batrane, a carei familii o cunostea. In incapere a intrebat unde sunt copii- erau tinuti inchisi in alta camera si nu intelegeau ce se petrece in casa lor.
I-a rugat pe parinti sa cheme copii, acestia au venit, s-au apropiat de patul bunicii lor, au privit-o, au spus ca e ca si cum ar doarmi si ca o iubesc si asta a fost tot. Astfel si-au luat ramas-bun de la bunica lor draga.

Iuliana spunea...

Eu sunt de parere ca trebuie vorbit cu copiii totul, alegand cuvintele potrivite pentru fiecare varsta. Eu asa am procedat cu copiii mei, inca de cand erau micuti (acum au 17 ani si 13 ani)si sunt fericita acum ca ei apreciaza asta. Copiii sunt foarte intuitivi si sensibili si cred ca sufera mai mult cand nu li se spune adevarul. Stiu asta de pe pielea mea, deoarece parintii mei imi ascundeau multe, dar eu le simteam, le prindeam din zbor si imi puneam mii de intrebari. De aceea mi-am propus sa nu procedez asa niciodata cu copiii mei.

Eu i-am luat la inmormantarea bunicii mele, adica a strabunicii lor, acum trei ani. Ea i-a crescut si mi s-a parut un semn de respect si iubire. Si nu mi s-a parut ca i-am dat peste cap cu asta.

Nu cred ca trebuie sa le implementam copiilor frica de moarte.

Anonim spunea...

Buna!
Incerc sa fiu cat mai succinta fiindca simt nevoia sa povestesc enorm de multe despre experientele mele la intalnirea cu moartea. Bunici, persoane dragi, colegi, iar in final chiar sotul meu.
O sa uimeasca pe multi ce spun dar moartea nu este un sfarsit. Pentru cei care au trecut la cele vesnice este posibilitatea unei vesnice fericiri, iar pentru noi cei care am ramas este poarta prin care le intindem mana intr-o intalnire care pare atat de imateriala, dar care , cel putin pentru mine este atat de concreta.
Citeam de curand intr-o carte despre exact despre aceasta situatie pusa in discutie de Adriana.
Doi nepoti lasati la indemnul preotului sa-si vada bunica moarta, dupa ce preotul le-a explicat ce s-a intamplat.
Au intrat , au privit si.... , spre uimirea tuturor au exclamat: "Ce frumoasa este bunica!"
Parerea mea este ca de fapt noi toti ne temem de moarte ca de un sfarsit.Prejudecatile si fricile parintilor le preluam firesc si noi copii.
Asa s-a perpetuat aceasta frica, uneori chiar a crescut, din generatie in generatie.
Adevarul este ca moartea nu este un sfarsit, este doar un moment in existenta noastra.
Imi simt mortii deseori si ma bucur.
Pana nu vom reusi sa ne invingem frica de moarte, nu avem cum sa intelegem .
Sa dea Dumnezeu ca toti mai multi sa intelegem astfel moartea.
Nu moartea trebuie sa ne sperie , ci frica care este in noi. Asa am trait eu aceasta experieta.
Cand a murit sotul meu, baiatul meu, dupa ce a plans si a privit la tatal sau, mi-a zis:"Iti dai seama ca la cat era de intelept tati, acum este langa Dumnezeu?"
Asa m-a invatat pe mine copilul meu sa vad moartea si sa nu ma mai tem de ea.
doamne ajuta!
Ps: Cele spuse nu se vor o judecata de valoare este doar experienta noastra .

adriana spunea...

Initial am vrut sa scriu un post despre acest subiect. V-am pus aceasta intrebare pentru ca de cateva ori am auzit parinti care spuneau ca nu au adus si copilul la inmormantare pentru ca acesta sa ramana cu o imagine frumoasa referitor la cel sau cea care a plecat.

Acest lucru mi se pare valabil (cu toate ca si in aceste cazuri am o rezerva) doar in cazurile in care moartea este provocata de accidente grave si de obicei in aceste situatii sicriul este inchis.

Participand la inmormantarile bunicilor (cand a plecat bunicul, aveam 7 ani) nu numai ca nu am ramas cu amintiri urate, dar am si invatat cate ceva: in primul rand ca si adultii plang.

Nasterea si moartea fac parte din viata noastra. Intre ele este un timp mai lung sau mai scurt, punctat de cele mai multe ori si cu o cununie.

Trei evenimente: botez, nunta, inmormantare,unde invatam sa fim impreuna atat la bucurie cat si la necaz.

Cred ca daca copilului i se explica, atat cat poate el sa priceapa la varsta respectiva ca moartea nu este un sfarsit ci doar o trecere, acesta va face fata situatiei mult mai bine decat ne imaginam noi, adultii.

Dar asta inseamna ca si noi adultii sa nu ne mai temem de moarte, sa intelegem ca avandu-L pe Dumnezeu in noi, nu murim ci doar adormim pentru a ne odihni pana la inviere.

DoarATAT spunea...

Bună Ziua !
Doamnei Adriana .... şi nu numai !
~
Prima dată, a fost când a murit Baba oarba ! Da, aşa îi spuneam (pentru că NU vedea !) ... străbunicii mele ! Ştiu doar că avea o basma, pe care şi-o aranja ... mereu ! ... şi un Baston, în care se sprijinea ... punându-şi barba peste ambele mâini. Baticul ... albastru Prusia, cu buline bej ! Bastonul avea măciulie ... şi ATÂT ! Ne spunea poveşti ! Mie mai mult, căci Adi, fiind cu 23 de luni mai mică ... NU cred că le "auzea" !
~
Însă moartea lui mamaie (mama lui mama) m-a marcat, pentru că AM IUBIT-O ... şi pentru că am crezut că din cauza mea a murit !
Au înmormântat-o cu o zi înainte să merg la şcoală, aveam aproape 8 ani !
Cu două, trei zile mai devreme ... o trăsesem pe Adi în pat, în genunchi amândoi, să ne rugăm lui Dumnezeu ca s-o învie ! Eu ... ştiam (şi nu pun în ghilimele !) ce înseamnă: A MURIT, însă NU am înţeles DE CE tataie plângea, în loc să se roage pentru SOŢIA lui ... şi atunci, m-am oprit ruşinat din rugăciune !
Ai mei NU m-au luat la înmormântare, dar ... am observat TOT ... până a plecat maşina neagră. Ştiam că doar trupul îl duc la GROAPĂ !
~
De ce am crezut că eu am fost de vină ? Auzisem medicul recomandandu-i să NU MĂNÂNCE UNT !
Cu o zi înainte ... mamaie mi-a cerut O FELIE de pâine cu UNT !
Nu am vrut să-i dau ... şi i-am spus şi "de ce" !
M-a liniştit, spunându-mi SĂ N-O UIT, să fiu ascultător ... şi ... CĂ MĂ IUBEŞTE !
~
Desigur, amintirile din ACEEA PERIOADĂ sunt VII şi chiar mai multe ... decât cele ulterioare ! Am fragmente de amintiri ... chiar dinainte să merg, sau să stau în picioare !
Însă multe sunt doar SENTIMENTE, foarte puţine "imagini", sau "cuvinte" !
~
Cornelius,

DoarEu spunea...

Bunica a murit cand aveam 2 ani si 11 luni. Simteam ca ceva se intampla! Plangeam si strigam: "NU vreau sa moara mamaia mea!" Parintii nu m-am lasat sa asist. AM stat la altcineva cateva zile.

Aveam teama de morit. Cand deceda cineva pe strada, ma ichideam in casa cand trcea spre cimintir.

Acum 5 ani, a murit nasul nostru. Ne-a iubit mult. Si nasa n-a rugat sa ne ducem. Am mers, am inteles ca face parte din viata.
dar sincer iti spun, ca te marcheaza.

acum, am observat ca e moda: "da lasa-l draga sa vada, sa stie, asa invata."

cand voi avea copii, ii voi lasa sa se bucure de copilarie!