luni, 31 ianuarie 2011

Un portret psihologic al workaholicului

... o persoană a cărei sferă de interese gravitează doar în jurul muncii, neagă oboseala, se forţează peste limita disponibilităţilor lui fizice şi psihice. Acesta nu poate stabili un echilibru între modul de abordare a muncii, ritmul cu care munceşte şi sănătatea sau alte valori cu adevărat importante. Cu cât se afundă mai mult în muncă, cu atât se îndepărtează de familie. Odată ce se cantonează exclusiv în muncă, va rupe echilibrul în viaţa personală şi socială, acest lucru afectându-i atât familia, cât şi pe el. În acest sens, Laurenţiu Mitrofan, profesor la Facultatea de Psihologie din Bucureşti, spune că "workaholismul afectează în mod insiduos echilibrul emoţional al individului, aducând cu el elemente psihopatologice, cum ar fi depresia, anxietatea... astfel, aceasta devine principalul obiect de satisfacere a adicţiei, şi nu o sursă de a-şi câştiga existenţa. Munca devine prăpastia pe care întreaga lui existenţă alunecă, şi nu versantul care i-ar împlini viaţa". 
 

2 comentarii:

Ana Maria spunea...

interesant ce postezi tu astazi si in mare parte real.. cu cateva mici diferente insa.. munca nu este numai obiect al castigarii existentei, cum spune dl Mitrofan, ci in cazul celor care o fac cu placere inseamna pasiune, implicare, satisfactii, cu mult mai mult decat ceea ce poate aduce un simplu job... cu siguranta de aici pana la workoholism e un pas mare ;)

adriana spunea...

Ana Maria, articolul se refera strict la cei care nu muncesc cu dreapta socoteala. Poate iti amintesti o intamplare nefericita care a avut loc in urma cu cativa ani: o tanara care a murit din cauza suprasolicitarii.

Mi se pare un articol de folos si cred ca merita citit in totalitate, mai alesc de cei care au sau isi doresc copii dar in acelasi timp sunt dependenti pana la epuizare de locul de munca.

Un alt fragment din articol, SPUNE:

""Nu vă daţi inima lucrurilor materiale"

În acest context, e bine să ţinem cont de sfatul înţelept al Cuviosului Paisie Aghioritul, care ne spune că "nu trebuie să vă daţi inima lucrurilor materiale. Să nu vă daţi toată fiinţa, toată puterea dimpreună cu inima voastră celor materiale. Pe cât puteţi, nu vă dăruiţi inima treburilor; să daţi numai mâinile şi mintea". De ce să nu ne dăm şi inima pentru cele materiale? Pentru ca să o păstrăm pentru familie, pentru ceea ce este cu adevărat important pentru sufletul nostru. Tocmai aici se află graniţa dintre un om care munceşte pentru strictul necesar familiei şi cel care a ajuns dependent de muncă. Cel workaholic s-a dedicat cu totul muncii şi nu i-a mai rămas nimic pentru familie, implicit pentru sufletul lui, nici pentru Dumnezeu. Nu îi mai rămâne timp pentru familie, prieteni, irosindu-l pe tot în viaţa sa de la birou. Să lăsăm timp în viaţa noastră atât pentru muncă, cât şi pentru familie şi mai ales pentru Dumnezeu.

Ne irosim timpul în zadar atunci când nu ştim să îl chivernisim. Dacă nu putem stabili un echilibru între familie şi viaţa profesională, timpul este duşmanul nostru. Locul de muncă poate fi schimbat, funcţia pe care o ocupi astăzi, mâine o poate avea altcineva, însă familia rămâne aceeaşi. Copiii supăraţi că părintele lor nu are ochi pentru ei, sunt zilnic în aşteptarea unei picături de timp, soţul sau soţia, în aşteptarea unui partener mereu absent. Când ne trezim din acest cerc vicios, există riscul să vedem că rezultatele noastre profesionale şi banii câştigaţi nu i-au ajutat cu nimic pe copii, ba chiar le-a dăunat, iar familia noastră este nefericită şi nicidecum împlinită."