miercuri, 23 februarie 2011

Din Jurnalul Danei

Fotografia mea

O lectie: Dragobetele meu, Valentina mea... 
...daca ieri faceam eforturi sa par distanta si neatenta la nevoia lui, azi nu mai era necesar...el era absolut absent si, cocotat pe spatarul noii lui banci, facea glume inconjurat de baietii din clasa. Nu parea sa mai am ce cauta in grupul lor si nici nu parea necesara abordarea rece. De atunci drumurile noastre au devenit paralele. Spre casa mergeam singura sau cu vreo colega, iar el ramanea mai tot timpul pe terenul de sport dupa ore. Nu mai eram camaradul lui, deci nici acces la gandurile si glumele lui nu mai aveam. Nu as fi admis ca am gresit nici daca tot universul mi-ar fi cerut-o, dar in sinea mea stiam ca-mi lipseste rasul lui, bomboanele de ciocolata pe care le scotea din buzunar inainte de vreo lucrare sa mai indulcim putin momentul, felul in care stia sa paseze mingea de baschet ca eu sa inscriu, prietenia lui.
Jurnalul Danei, s-a oprit brusc, in primavara anului trecut. 

3 comentarii:

Iuliana spunea...

Frumos a scris... O cunosti? De ce n-a mai scris? Intreb si eu ca o baba curioasa... :)

LIBRA spunea...

foarte placut si profund e stilul tau de a scrie, m-au fascinat cele cateva randuri scrise de tine...

salmi spunea...

Da...Dana a fost un om special...de aproape un an duc dorul postarilor ei...de aproape un an plang de cate ori ma gandesc la ea...intru uneori pe blogul ei si imi imaginez ca ea mai este aici, intre noi...dar defapt ea chiar e aici, ea traieste mai departe prin ce a lasat in urma. Dana, mi-e tare dor de tine, desi nu te-am cunoscut niciodata...un gand pios, de aici de pe pamant...:(.