vineri, 18 noiembrie 2011

Povestea unui invingator

Sursa acestor fragmente: http://www.ziarullumina.ro/articole;1788;1;65480;0;Povestea-unui-invingator.html . Inca mai este nevoie de ajutor financiar; cei care doresc sa ajute, gasesc inserat in articol, la adresa de mai sus, contul de donatii.
Părintele Vasile Florariu:
Eu cred că din experienţa aceasta a mea trebuie să învăţăm cu toţii să nu deznădăjduim nici o clipă; s-avem credinţa şi nădejdea la Dumnezeu, că El nu vrea să ne prăpădească. Dacă nu ne minunăm de Dumnezeu în tot ceea ce face cu noi, înseamnă că nu L-am cunoscut cu adevărat. Indiferent de cum te numeşti sau cine eşti, când Dumnezeu doreşte să te facă bine, are metodele Lui".
 
"Copiii mei au lucrat ca într-un stup"

A vorbi despre familia Florariu e o bucurie care merită împărtăşită. Copii şi părinţi, deopotrivă, întruchipează modelul fidel şi profund al familiei creştine. E o încântare să-i vezi, dar mai ales să-i cunoşti. Într-o lume tot mai grăbită, în care a vorbi despre valorile familiei pare să fi devenit un clişeu învechit, aceşti oameni sunt mărturia vie a dragostei faţă de aproapele şi a credinţei nedisimulate.
Părinţii şi cei şapte copii au trecut împreună prin încercări grele, din care au ieşit întotdeauna parcă mai întăriţi în credinţă. În urmă cu 10 ani, mama, Varvara Florariu, a suferit nu mai puţin de cinci intervenţii chirurgicale, luptând împotriva unui cancer recidivant. Au învins boala împreună, rugându-se şi crezând cu tărie în puterea lui Dumnezeu. Acum, când tatăl lor a căzut în grea suferinţă, s-au strâns din nou, de data aceasta în jurul lui, îmbărbătându-l, făcând tot ce s-a putut pentru a se însănătoşi.
"Mult timp am meditat la cum Dumnezeu a rânduit să fie o echipă familia asta a mea… Ca într-un stup de albine - fiecare cu jertfa sa", spune părintele Vasile. Şi nu greşeşte deloc.
Alexandru, băiatul cel mare, preot la Hodora, timp de 60 de zile, zi de zi, a săvârşit Sfânta Liturghie în biserica de la Satu Nou, unde părintele Florariu este paroh, rugându-se neîncetat pentru vindecarea sa.
Ionuţ, celălalt băiat preot, la fel ca şi Emanuel (student în anul IV la Teologie, în Iaşi) au stat cu rândul la căpătâiul tatălui lor, în Regensburg, timp de trei luni de zile, părintele Ionuţ împărtăşindu-l zi de zi. "Este foarte rar să vezi graniţa dintre viaţă şi moarte, să ai speranţa că se va rezolva totul, dar şi incertitudinea dată de faptul că nu ştiam dacă se vor strânge banii necesari pentru transplant. A trebuit să fiu tare pentru tata, să-l încurajez pe el, să-i susţin moralul, să am grijă de el, pentru că eram singura lui legătură cu lumea de acolo. După operaţie, mi s-a luat o piatră de pe inimă; ştiam că am făcut tot ce se putea face şi că de-acum doar Dumnezeu hotăra mai departe", povesteşte părintele Ionuţ, preot în parohia Rediu-Scobinţi. În ţară, Andrei a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a strânge uriaşa sumă necesară transplantului. A bătut la toate uşile, a îndurat umilinţe, reproşuri, refuzuri brutale uneori, dar a simţit şi bucuria binelui făcut de oameni simpli, care au dăruit un bănuţ din puţinul lor, într-un gest de suprem altruism. A făcut afişe prin care făcea apel la generozitatea oamenilor şi le-a distribuit în bisericile şi mănăstirile din toată Moldova, ba chiar şi din Ucraina şi Republica Moldova. "Dacă tata a pomenit de stupul de albine, eu m-am simţit ca într-un adevărat cor. Spun asta, pentru că dacă o voce slăbeşte din intensitate, automat corul falsează; dacă cineva dintre noi nu-şi făcea treaba cum trebuie, imediat s-ar fi simţit şi lucrurile n-ar mai fi mers la fel de bine. Am constatat că foarte multă lume s-a rugat intens pentru noi: oamenii din parohie, protopopiatele din Moldova, oameni simpli, necunoscuţi, mulţi, foarte mulţi. Ne-au încurajat mereu cu îndemnul: "Fiţi tari în rugăciune, pentru că Dumnezeu există cu adevărat". Asta ştiam, ştim şi vom şti de-acum încolo toată viaţa. Toate evenimentele ce s-au întâmplat în familia noastră ne-au întărit în credinţă. Ceea ce ne rămâne nouă este să mărturisim răspicat şi tare că Dumnezeu există cu adevărat", spune Andrei Florariu, masterand al Facultăţii de Teologie din Iaşi.
Iustina şi Paula, cele două fete ale familiei, au fost alături de mama lor, acasă, trecând şi ele prin grele şi chinuitoare stări de incertitudine, rugându-se şi încurajându-se reciproc. "A fost o perioadă foarte grea. Dar rugăciunea m-a făcut să sper, să am nădejde şi, când era mai greu, luam cheile de la biserică, fugeam repede la Maica Domnului şi mă linişteam", spune soţia părintelui, Varvara Florariu.
Gestul suprem a revenit lui Teofil, cel mai mic dintre băieţii familiei Florariu, care i-a dăruit tatălui parte din viaţa lui: lobul drept al ficatului. "Chiar înainte să ştiu ce grupă sanguină am, am avut o presimţire. Am ştiut că eu voi fi. Primul gând după ce a trecut efectul anesteziei a fost să întreb dacă tata e bine", îşi aminteşte Teofil, student în anul II la Facultatea de Teologie din Iaşi.
Şi, slavă Domnului, tata era bine!

Niciun comentariu: