vineri, 30 decembrie 2011

Cine mai doreste o poveste?

Povesti pentru copiii mari: "Poveştile din această carte au pogoråt într-un suflet credincios. Invăluite în taină au pogoråt. Ele cuprind o descoperire şi o chemare. Cititorul să le primească aşa cum sunt şi să se bucure de lumina lor".

Cuprins
  1. Poveste de la munte
  2. Omul care-şi căuta moartea
  3. Povestea unei poveşti
  4. Povestea unui fulg de nea
  5. Poveste mică, mică de tot
  6. Povestea Neagăi
  7. Povestea cu căciula
  8. Povestea de seară
  9. Ghici ghicitoarea mea
  10. Insula din ţara mea
  11. Povestea... poveştilor
Povestile inverzite sunt deja postate pe blog. Un click pe fiecare rand si le puteti citi. Astept sa imi spuneti ce poveste doriti sa cititi in continuare.

 

Karina, multumesc! La multi ani!

Photobucket
Imi place sa vizitez pe blogul Karinei, unde ne intampina cu acest frumos citat:
Iubirea! Este aripa daruita de Dumnezeu sufletului, pentru a urca la el. – Michelangelo Buonarotti.
 Karina, te invit sa iti alegi o poveste de aici.

miercuri, 28 decembrie 2011

Miercuri: Un colind si doua fotografii

Oaspetii sunt intampinati cu un colind aici, unde vor afla si de unde vine Craciunul:
http://adriana-dardindar.blogspot.com/2011/12/ce-asteptam.html

Fiind miercuri, fotografiile pentru aceasta zi sunt aici:
Craciun fericit in continuare, tuturor!

Carti care te lumineaza

http://www.mymodernmet.com/profiles/blogs/christmas-tree-for-book-lovers
Mi-ar placea un astfel de brad, in care sa asez toate cartile pe care doresc sa le citesc in anul urmator. Sa fie cat mai inalt si pana la urmatorul Craciun sa le epuizez pe toate.

Intrebare pentru participantii inscrisi la Carmen: Ce carti luminatoare ati aseza in brazii vostri?

Zapezile de altadata

Craciun fericit in continuare, tuturor participantilor la Miercurea tacuta dar cu poze multe!

De unde vine Craciunul

Craciun fericit in continuare, tuturor participantilor la Miercurea tacuta dar cu poze multe!

Dumnezeu Preasfântul,/ Colindând pământul/ A vrut să nu mai fie/ Potop şi urgie./ El făcu lumină/ Blândă şi senină/ Şi-şi trimise Fiul/ S-alunge pustiul./ Fiul se intrupeaza/ Lumea lumineaza/ Fecioara Maria/ Naste pe Mesia/ Dumnezeu Preabunul/ Ne-a trimis Crăciunul/ Cu har şi bucurie/ Şi aici să fie.



duminică, 18 decembrie 2011

Parintele Constantin Galeriu: Predica la Duminica dinaintea Nasterii Domnului - Duminica Sfintilor Parinti dupa trup ai Mantuitorului

Sursa foto si text: crestinortodox.ro
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!

Dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Toate praznicele dumnezeiesti: Craciunul (Nasterea Domnului), Invierea, Inaltarea Sfintei Cruci, toate au inainte si dupa sarbatoare, o pregatire a sarbatorii, care te face sa inaintezi catre ea, sa traiesti acel moment suprem al ei si apoi sa cresti in ea, sa cresti din sarbatoare.; sarbatoarea inteleasa ca un eveniment dumnezeiesc, un fapt al lucrarii lui Dumnezeu in opera Sa pentru ca lumea neincetat sa se inradacineze in acest fapt dumnezeiesc si sa creasca asa ca dintr-o radacina, sa se implineasca si sa mearga din desavarsire in desavarsire, neincetat, cum spune dumnezeiescul Pavel: “Sa mearga din slava in slava”, in acest orizont divin, insorit. Pregatirea nasterii Domnului, a faptului unic in creatie, in care Dumnezeu coboara la om si in lume pentru ca pe om si lumea intreaga sa inalte la dumnezeire, sa-l indumnezeiasca pe om.


Acest act unic al istoriei il marturiseste Evanghelia, si faca Domnul, intreaga lume, omenire, sa se indrepte spre Evanghelie, caci ea este unica. Toate religiile sa traiasca acest dar al Dumnezeirii, al coborarii lui Dumnezeu la noi!


Si, Doamne, cat de negrait va descrie, si cata intelepciune divina, inteleasca si mai putin inteleasa de noi, ne pregateste Dumnezeu pentru a trai taina intruparii Sale, taina prin care El, Parintele Ceresc trimite pe Fiul Sau din veci, Dumnezeu din veci, sa se faca om! Omul creat dupa chipul Lui din veci, dar faptura. Deci El, Fiul lui Dumnezeu, sa se intrupeze in faptura!...


Si ne descrie Evanghelia de astazi legatura Fiului lui Dumnezeu devenit om, cu intreg neamul Lui, cu cele doua genealogii (cum se numesc in Scripturi). Ce inseamna o genealogie? In vremea veche se pastrau anumite genealogii. Oameni mai instariti, cu orizont mai larg, cum sunt boierii, isi urmareau parintii, inaintasii lor, cu ani, cu sute de ani, ca sa desluseasca undeva, la vreun moment - nu la radacina, ca radacina e unica - in istorie, pe cineva mai deosebit.


Mai zilele trecute, participand la Iasi la parastasul de o suta cincizeci de ani al mitropolitului Veniamin Costache, se deslusea obarsia lui dintr-un sfetnic al lui Stefan cel Mare: Arbore. Si asa se mangaie oamenii, cu inaintasii lor, nu? Uneori se mai si lauda. Nu-i vorba, Veniamin Costache a fost ca un sfant in neamul romanesc; dar noi, ceilalti. Si atunci intelegem ce inseamna aceasta genealogie, iubitilor. Este legatura noastra cu mosii si stramosii, iar in Sfanta Evanghelie, legatura Fiului lui Dumnezeu cu noi, oamenii.


Si am auzit in dumnezeiasca Evanghelie de astazi (cei care au fost la vreme, cand s-a citit dumnezeiasca Evanghelie, iar pentru ceilalti, acum s-o reamintim, dupa cuviinta) ca Sfanta Evanghelie dupa Matei incepe chiar cu aceasta genealogie; cu una din ele: cu acea genealogie a Mantuitorului, altfel spus, cu parintii si stramosii Lui dupa trup, dupa firea omeneasca.


Si chiar asa incepe Evanghelia dupa Matei: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam ...”. Se desfasoara apoi neamurile dupa trup ale Mantuitorului, de la Avraam, parintele Avraam, care a trait, dupa calculul cercetatorilor, cu vreo opt sute de ani inainte de Mantuitorul Iisus Hristos. Citim aici o parte din aceste neamuri; reproducem si intelegem pe urma ca este vorba si de celelalte: “Avraam a nascut pe Isaac (fiul sau, pe care a vrut sa-l jertfeasca; dar Dumnezeu n-a ingaduit. Isaac a fost un simbol, o anticipare a jertfei Fiului lui Dumnezeu.); Isaac a nascut pe Iacov (cu doisprezece fii, patriarhii, dintre care si Iosif cel drept); Iacov a nascut pe Iuda si pe fratii lui; Iuda a nascut pe Fares si pe Zara, din Tamar; Fares a nascut pe Esrom; Esrom a npscut pe Aram...” Si asa se desfasoara pana la David, pana la Solomon si pana la stramutarea in Babilon. Apoi, dupa stramutarea in Babilon, pomeneste de Iehonia, Salatiel, Zorobabel si ceilalti care apoi au venit in istorie, de la parintii lor, si ajunge aceasta desfasurare de neamuri din generatie in generatie, socotindu-le patrusprezece; trei grupe de cate patrusprezece, fiecare grupa de doua ori cate sapte, dupa numerele zilelor creatiei, aici toate socotite nume sfinte. (“...toate neamurile de la Avraam pana la David sunt paisprezece; de la David pana la stramutarea in Babilon sunt paisprezece ; si de la stramutarea in Babilon pana la Hristos sunt paisprezece neamuri”).


Aceasta este genealogia data de Sfantul Evanghelist Matei. Poate va intrebati de ce incepe de la Avraam. Avraam este parintele neamului evreiesc, iar intr-un anume fel si parinte al celor trei religii monoteiste. De la Avraam, prin Agar, sclava sa, a descins lumea araba. Sotia lui Avraam, Sarra, n-a avut copii si, atunci, primul copil s-a nascut din Avraam cu Agar, sclava. Asa era randuiala atunci, ca sa aiba urmasi si cu sclavele. Deci din Avraam si Agar s-a nascut Ismael. Apoi, cand Sarra a nascut si ea pe Isaac, sarmana Sarra a indepartat-o pe Agar. Si Agar a plecat cu feciorul ei in pustie, unde a patimit o vreme, dar Dumnezeu i-a ocrotit si n-a pierit. Si a fost odraslit din Avraam cu Agar, Ismael - neamul lumii arabe. Poate aici este o drama in istorie, si anume: Agar si Ismael au fost indepartati, dar lumea araba, islamul, il considera pe Avraam ca un parinte, insa au oarecare amaraciune pe cei urmasi din Sarra si Isaac, si iata ca au durat peste milenii aceste suparari. Dar noi nadajduim ca pana la urma vor ajunge la pace, ca iata, prin Avraam mai adanc, la sursa, Una e radacina si anume Hristos, din Tatal in Duhul Sfant. Pana la urma, tot cum a spus Mantuitorul, va fi o turma si un pastor pentru toata lumea.


Si atunci, iubitilor, retineti acest fapt: de la Avraam infatiseaza Sfantul Evanghelist Matei, mosii si stramosii Mantuitorului dupa trup pana la Hristos. Avraam - am spus - e parintele neamului evreiesc si parintele islamului, dar prin Maica Domnului si noi il cinstim pe Avraam; deci este un parinte comun, dupa trup, al celor trei mari religii monoteiste.


De ce Sfantul Evanghelist Matei infatiseaza pe mosii si stramosii Mantuitorului de la Avraam, urcand spre Hristos? Repet: pleaca de la Avraam, merge prin Isaac, Iacov, David, Solomon, Zorobabel si urca la acel moment al istoriei in care S-a nascut Hristos. Retinem acest lurcu de mare insemnatate. De ce de la Avraam? Evanghelia dupa Matei este scrisa de el, intai in limba aramaica, in care a vorbit Mantuitorul. A fost scrisa pentru evrei, adica sa le spuna: “Fratii mei evrei! Hristos cel rastignit si inviat este de la Avraam, pe care voi il cinstiti si-l socotiti tata. Noi, iata, il avem pe Avraam. Hristos este Mantuitorul. Recunoasteti-L, credeti, iubiti-L si mantuiti-va prin El!” De aceea aceasta evanghelie, dupa Matei, scrisa pentru evrei, incepe cu genealogia, cu stramosii Mantuitorului de la Avraam, pe care il pretuiesc toti evreii.


Mai avem o genealogie tot dupa trup, iubitilor, cu toti inaintasii Mantuitorului pe firul neamului omenesc, pe firul firii omenesti a Mantuitorului, si anume la Sfantul Evanghelist Luca. Daca genealogia dupa Matei apare a capitolul intai, cealalta genealogie, a Sfantului Evanghelist Luca, o gasim la capitolul al treilea, cand, dupa botezul Domnului, spune: “Iisus Hristos era ca de treizeci de ani cand a primit botezul la Iordan (botezul dupa Vechiul Testament, nu botezul nostru); si cand a inceput sa propovaduiasca, fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, fiul lui Matatia...” si merge, iubitilor, nu ascendent (adica suind de la Avraam la Hristos), ci coborand de la Mantuitorul Iisus Hristos, mergand inapoi pe linie, pana la Adam. Si asa incheie: “Fiul lui Matusala (Matusalem - dintre primii patriarhi, care a trait cel mai mult: noua sute saizeci si unu de ani), fiul lui Enoh, fiul lui Iaret, fiul lui Maleleil, fiul lui Cainam, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, si aici, deodata: fiul lui Dumnezeu”. De la Adam, repet, apare o mutatie: Adam, faptura a lui Dumnezeu, direct (“Mainile Tale m-au facut si m-au zidit”), si fiu al lui Dumnezeu. Prin urmare, in radacina, in obarsia intregii umanitati, este Dumnezeu. Sa nu uitam aceasta: Dumnezeu - Sursa, Izvorul, Radacina creatiei intregi, de dincolo de creatie.


Dar sa revenim. Observati cele doua genealogii: una urca spre Hristos, pentru neamul evreiesc numai, cealalta coboara de la Hristos, mergand inapoi, cuprinzand intreaga omenire pana la Adam, deci adresandu-se tuturor. Daca cea de la Matei se adreseaza neamului evreiesc, cea de la Luca se adreseaza intregului neam omenesc. Si atunci, aceste doua genealogii ne descopera legatura cu Dumnezeu si a lui Dumnezeu cu noi. Dumnezeu, Care S-a facut om si, iata, genealogiile ne arata cm Hristos Se inrudeste dupa trup cu noi, cu toti.


Sfintii evanghelisti Matei si Luca ne infatiseaza obarsia trupeasca, originea trupeasca, dupa trup, cu noi toti, pe cele doua linii: urcand in sanul neamului evreiesc, si coborand catre noi, catre fiecare din noi.


Obarsia dupa trup! Mai este o obarsie a Mantuitorului; care credeti? Cea fireasca (dupa fire), cea divina. Ei bine, ceilalti doi evanghelisti, Marcu si Ioan (vedeti, doi cate doi: primul si al treilea; al doilea si al patrulea) ne infatiseaza aceasta obarsie. Primul si al treilea ne dezvaluie legatura trupeasca, a omenitatii, a lui Hristos cu noi. Cealalta - legatura duhovniceasca, dumnezeiasca. Caci, iata, Evanghelia dupa Sfantul Marcu incepe deodata, stralucind, ca izbucnind din marea taina a lui Dumnezeu: “Inceputul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (deodata, ca un fulger dumnezeiesc), precum este scris in proorocie (la Maleahi) si Isaia: Iata, Eu trimit ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta. Glasul celui ce striga in pustie: Pregatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui”. Deci aici avem - observati - tot genealogia, dar de cealalta natura, dumnezeiasca.


Iar Sfantul Evanghelist Ioan spune ceva mai pe larg, incepand tot cu obarsia dumnezeiasca, cand zice: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. Si intru El era viata si viata era lumina oamenilor”. Deci si aceasta evanghelie ne dezvaluie aceasta taina a tainelor, si anume ca Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu-Cuvantul, Cel Care S-a intrupat si Care e din veci Fiu al lui Dumnezeu. Si toate printr-Insul s-au facut. El e radacina umanitatii, radacina creatiei intregi; El, Fiul lui Dumnezeu.


Astfel vedem cum dumnezeiestile Scripturi ne dezvaluie pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, rasarind din sanul Parintelui Ceresc din veci. Caci Parintele Ceresc e Parinte din veci si, fiind Parinte din veci, din veci e si Fiul. Daca n-ar fi Fiul din veci, n-ar fi nici Parinte din veci si n-ai putea sa-L numesti Tata al nostru... decat doar cei care socotesc - ca sarmanul, nefericitul Arie - ca Hristos e faptura. O, sarmanul Arie! N-avea voie sa spuna “Tatal nostru”, pentru ca mintea, ca toti cei ce nu recunosc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestia mint cand zic Tatal nostru, pentru ca nu recunosc pe Fiul din veci. Caci numai asa Parintele Ceresc e Parinte din veci, daca are un Fiu din veci si prin Fiul ne are si pe noi toti ca fii ai Lui. Asa gandim. N-au dreptul sa spuna nici Tatal nostru, nici sa se numeasca fii ai lui Dumnezeu, caci numai prin Fiul din veci suntem si noi fii ai lui Dumnezeu.


Si inca o mare taina se descopera, o, iubitilor: In Iisus Hristos, Domnul nostru, sunt unite desavarsit doua firi: firea (natura) dumnezeiasca si cea omeneasca. Cum am fost noi ziditi? A zis Parintele Ceresc in sfatul Sfintei Treimi: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra”. Or, ce inseamna a fi zidit dupa asemanarea lui Dumnezeu? In legatura cu Sfanta Evanghelie de astazi, si din cuvantul smerit de astazi, aceasta inseamna: ca asa cum in Fiul lui Dumnezeu sunt doua naturi - divina si umana -, si in noi oamenii, sunt doua lumi: e lumea firii noastre, zdita, fireasca, din tarana pamantului, cum spune Scriptura, dar e si ceva dumnezeiesc in noi; e harul dumnezeiesc si indumnezeitor in noi, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a insuflat, in Duhul Sfant.


Deci si in noi e ceva tainic, adanc; ceva zidit, omenesc, dar si ceva dumnezeiesc, dupa chipul lui Dumnezeu facut om. De ce subliniez aceasta? E de mare insemnatate. Pentru ca numai asa il intelegem curat pe om, numai asa ne intelegem pe noi, numai asa ne implinim pe noi, cu aceste doua daruri dumnezeiesti: de a fi ziditi din tarana pamantului si de a avea in noi si ceva din vesnicia lui Dumnezeu, din infinitul divin, din inaltimea divina. Asa ne implinim, cand simtim in noi aceste doua lumi; traind in lumea aceasta (cu hrana, batura, imbracaminte, adapost si celelalte, uneori cosmetizate, prefacute, mistificate, sau mai stiu eu cum), dar avand si ceva dumnezeiesc in noi; si noi uitam de dumnezeiescul din noi.


O, Doamne! De curand am gasit o carte a unui ganditor al nostru, crestin bun, saracul. L-am cunoscut personal cand eram cantaret la Zlatari [?] si m-am ocupat de revista cu parintele Toma Chiricuta. In aceasta revista scria si Vasile Bancila, si ce frumos gandea acest om! (Editura Anastasia a tiparit cartea lui). Si acest Vasile Bancila spunea in vremea materialismului (pe ai carui adepti, sarmanii, e greu sa-i califici, parca ti-e si jena)... O parte din fratii nostri intelectuali inca mai zaboveau in baltoaca asta statuta a materialismului, unde, daca baltoaca e statuta rasar si viermi, care sunt gandurile noastre rele, si-i purtam noi. Atunci, acest Vasile Bancila spunea: E in om ceva ce-l distinge de celelalte fapturi, nu numai graiul si o simpla rationalitate a lui. Ca rationalitatea nu este mai buna... Un lucru ce invata el si spunea, era ca de mici copiii nostri sa fie hraniti cu sfanta noastra credinta, nu cum zic unii - sa ajunga la ratiune. E ca si cand omul n-a trait pana n-a aparut ratiunea lui Descartes sau a altcuiva. A fost necesar rationamentul filosofilor ca omul sa fie om? De mic trebuie sa-l invatam pe copil, spunea Vasile Bancila, si mai spunea el: Omul traieste in lumea aceasta, se alimenteaza ca ea, se acomodeaza cu realitatea aceasta sensibila dar, auziti, omul a facut un salt suprem, saltul in transcendent, si in aceasta consta toata puterea si maretia omului.


Asa a inteles el Scriptura, si alaturi de el au mai inteles-o si altii, cam tot in vremea lui, poate ceva mai inainte de el. Sa revin. Ceva mai inainte de el, pe la inceputul acestui secol, la noi, alaturi de el gandeau si teologii nostiri (Nichifor Crainic s.a.), sau Nae Ionescu, dar marea majoritate invata dupa bazele darvinismului, evolutionismul acesta steril, nu inradacinat in Dumnezeu. Un alt savant, Fischer [?], ca raspuns unor teorii ale vremii, indeosebi psihologiei abisale (Freud, care sutinea ca adancul din om ne descopera doar poftele acestea trupesti, libidoul; sau Adler cu dorinta de putere, de a te ridica peste ceilalti), spunea ca recunoasterea acelor inaltimi spirituale ale naturii umane, acestea sunt definitia noastra.


Am reprodus exact cuvintele lor, odata cu marturisirea credintei noastre, ca sa stim ca oamenii care se unesc la radacina, adanc, au fost luminati si au spus adevarul, chiar daca vocile lor au fost inabuiste de glasul asurzitor al celorlalti. Or, aceasta este intrebarea in legatura cu Sfanta Evanghelie, aceastaa este descoperirea adanca pe care trebuie s-o pastram, care sa te descopere, sa te defineasca. Adica trebuie sa simti nevoia, traind pe orizontala existentei, sa imbratisezi toata lumea, asa cum Mantuitorul a imbratisat-o pe Cruce, caci de aceea a ales sa moara pe Cruce, pentru a muri imbratisand aceasta lume, cum spun Parintii; si verticala Crucii, care ne inalta. Sa nu inabusim in noi niciodata verticala, dorul de inaltime si inaltare spirituala; altfel devenim niste handicapati. De aceea s-au nascut atatia handicapati, pentru ca, desi suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, il mutilam. Se afla contracandidati inlauntru. Asa se nasc boli si suferinte; mai ales cele sufletesti.


Acum, iubitilor, plecand de la aceasta stare, a zidirii noastre, de aici inca un gand mai departe. Vedeti, infatisarea aceasta a genealogiei, a tuturor inaintasilor, stramosilor Mantuitorului, a profetilor care au vestit si au pregatit marele si unicul fapt... Caci dupa cadere, cazuti am fi ramas si ne-am fi prabusit, fara Hristos, daca Dumnezeu nu ar fi pregatit, prin stramosi mai ales, prin acele varfuri ale profetilor, venirea Fiului Sau, intr-un suis continuu, al Vechiului Testament . Intreg Vechiul Testament tinde spre Hristos, dupa cum Noul Testament creste din Hristos. Sa retinem ideea. O, ce taina se dezvaluie cand noi auzim pe profeti vestindu-L pe Hristos! Bunaoara Isaia (cap. 6,14) spune: “Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu si se va numi Emanuel (Dumnezeu este cu noi)”. (Asa cum au rostit copiii nostri in Decembrie: Dumnezeu este cu noi! Era in preajma Craciunului si erau in fata si in numele lui Hristos, Cel Care Se intrupeaza si, prin Cruce si Inviere, biruie moartea. Asa au trait acesti copii, pe care i-am pomenit indeosebi ieri, in ziua de douazeci si unu decembrie, cand la Bucuresti au fost primii jertfiti). Mai pe urma, in capitolele 52-53 infatiseaza suferinta Mantuitorului: “El pentru pacatele noastre a fost zdrobit”. Il infatiseaza in chipul Mielului, despre care Sfantul Ioan Botezatorul va spune: “Cel ce ridica pacatul lumii”.


Profetul Miheia lauda Betleemul intre cetatile lui Iuda, ca de acolo se va naste “Cel care este din zilele vesniciei”. Eu nu pomenesc acum toate profetiile; altceva vreau sa pun in lumina. Vedeti, taina aceasta, iubitilor, si cum se desfasoara intai in Vechiul Testament, tot timpul Vechiului Testament, pana cand? Pana la plinirea vremii, la o anumita plinire a vremii. Noi nu trebuie sa privim numai momente desfacute, din aceasta desfasurare, ci toate vazute intr-un plan integral.


Ingaduiti a spune o smerita reflectie, experienta: Pregateam o lucrare si, deodata, in lucrarea aceea mi-a aparut o idee, o alta idee, inca una. Si se legau una de alta si-mi dadeam seama ca fiecare idee nu trebuie vazuta singular, intr-un fel de autonomie a ei. Avea fiecare identitatea ei, dar se lega de altele, tot asa cum un copilas leaga litera de litera si face un cuvant, apoi o propozitie, o fraza. Asa cum un arhitect leaga fiecare detaliu avand in vedere edificiul, catedrala intreaga; sau tot asa cum istoria o vezi in fapte singulare, dar si in unitatea ei. Asa si Vechiul Testament; il vezi si in fapte singulare, dar si in unitate. Deci ai viziunea unei opere si in particular dar si intreaga. Ai viziunea vietii tale si in particular, cand erai prunc, copil, tanar adolescent, mai varstnic, dar si in totaliatatea ei.


O Doamne! Atunci am zis: acum te inteleg, Doamne, mai bine! Acum inteleg ca Tu ai intreaga istorie, o porti in Tine, Doamne, daca eu amaratul si smeritul de om am realizat aceasta. Si aici se desfasoara tocmai una din trasaturile chipului lui Dumnezeu in noi pe care nu o are nici o faptura. Au celelalte animale viziunea istoriei? Ganditi-va! Mi-aduc aminte de o lucrare in care era scris ca sarmana Ladighina avea un cimpanzeu si voia sa-l faca om. Dar cum sa-l faca? Sa-l puna sa faca si el ceva ce face omul: sa bata un cui. Doi ani s-a luptat Ladighina cu Johny cimpanzeul sa bata cuiul si n-a reusit. De ce? Pentru ca cimpanzeul nu avea viziunea, semnificatia, sensul rational de a fi. Sau nu-l potrivea, sau nu-l fixa. Dar inradacinarea noastra in Radacina Unica a Fiului lui Dumnezeu facut Om, e cea care ne salta peste lume, ne da aceasta viziune a intregului in masura noastra, dar si dincolo ne inradacineaza in Dumnezeu, fapt ce am simtit cu adevarat. O, Doamne! Intelegem cum Tu ai viziunea intregii opere a Ta. Toata opera o are Dumnezeu in El, asa cum eu, amaratul de mine am si eu o operisoara cat de mica, acolo!


Asa L-am inteles, in maretia Lui si constiinta s-a unit cu sufletul in fata maretiei si a adevarului dumnezeiesc si am inteles si profetiile si toate aceste genealogii. Pentru ca toate se legau unele de altele tocmai prin apropierea noastra adanca de Dumnezeu; si mi-am zis atunci cuvantul Fericitului Augustin: “Doamne, sa te cunosc pe Tine ca sa ma cunosc pe mine.” Sau cum spunem noi la spovedanie adeseori, cate unui suflet care sta la indoiala: “Ai Scriptura in casa? O citesti? Stii ca in Noul Testament este vorba de dumneata?” Pai daca acolo e vorba de Icoana, de Radacina noastra, de Mantuitorul Iisus Hristos, e vorba si de noi. Nu ne putem cunoaste daca nu-L cunoastem pe El. Cunoscandu-L pe El ne cunoastem pe noi, in taina aceasta, vedeti, in care se dezvaluie deodata intreaga revelatie dumnezeiasca; si atunci credem cu tarie in ea. Credem ca asa a fost pentru ca ai impresia ca este o experienta a vietii tale. Si intind atunci radacina in El. Simti ca oriunde te vei afla esti cu El, mai ales acum, cand, iata, a trebuit sa vina stiinta ca sa mai adauge si ea ceva: ca in fiecare faptura, bobita cat de mica de creatie, se oglindeste faptura intreaga.


Pai aceasta ne descopera Dumnezeu in dumnezeiasca Scriptura de cand lumea. Zice psalmistul, preamarind pe Dumnezeu: “Pe cat de departe sunt rasariturile de apusuri, asa a intarit Dumnezeu mila Lui spre cei ce se tem de Dansul”. Deci oriunde , in fiecare lucru, in fiecare faptura, Il simti cu radacina si mila Lui, cum zice, iarasi, psalmistul: “A Ta este ziua, a Ta este noaptea. Tu ai intocmit lumina, Tu ai facut toate marginile pamantului, vara si primavara Tu le-ai zidit”. Iar in alta parte la fel graieste psalmistul, luminat: “Cat de departe e cerul de pamant, asa intareste Dumnezeu mila Lui catre noi”. Sau spune: “De la fata Ta Doamne, unde voi fugi? Ca Tu pretutindenea esti”. Sa simti ca e pretutindeni este o mare bucurie.


Ingaduiti cateva cuvinte: Mai acum catva timp, cu cativa ani in urma, era cineva stapanit de o slabiciune. Il urmarea pe acel om o persoana de care se indragostise patimas. “N-am liniste parinte. Noaptea il visez, ca un cosmar ma chinuie. Si-mi vorbeste si-mi striga si in timpul zilei, parca”. Erau situatii si de o parte si de alta. O persoana feminina imi vorbea de un barbat, o persoana barbateasca imi vorbea de o femeie, pana la obsesie. Altii mi-au vorbit ca le este frica de o crima din partea cuiva. Si atunci, in aceste chinuri launtrice, ce m-a luminat Dumnezeu sa zic? Spun: Vezi dumneata - si va rog sa fim cu luare-aminte -, aceste cosmaruri, unde se inscriu ele? Ele nu se inscriu in adancul omului, la radacina; se inscriu in straturile superficiale. Acolo apar; si in vise si in cosmaruri si in obsesii. Obsesii grele de tot la unii, pana la indemnul de a lua cutitul sa spintece pe cineva. Si imi mai spuneau: “Am fost la medic, la psihiatru; n-am reusit sa scap de rau, de aceste cosmaruri”. Atunci am mers pe aceasta taina a descoperirii credintei. Repet: in adancul din noi, radacina, e in Dumnezeu, dincolo de lume. Iar obarsia mea, originea mea, e tocmai acel loc de intalnire cu Dumnezeu, in care Dumnezeu coboara, ca pe mine sa ma ridice la acea veriga care e voia lui Dumnezeu, e veriga harului. Nu e din lumea aceasta. Si atunci, dumneata trebuie sa mergi mai adanc, sa sapi peste straturile acestea care te chinuie, cu posesiile, obsesiile posesive. Pana in adanc sa mergi, la ultima adancime, acolo unde demonul nu poate patrunde, caci “Dumnezeu a pus in vistierii adancul” Adancul din mine e in vistieria lui Dumnezeu, e in mana lui Dumnezeu. Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu, zice Scriptura iarasi.


Si atunci, cu rugaciunea mergi mai adanc decat toate straturile acestea, mergi la sursa, care este Dumnezeu. Caci nimeni nu e sursa mea - retinem - nici dumneata nu esti sursa mea, radacina mea, nici eu nu sunt sursa dumitale, radacina dumitale, niciunul din noi. Sursa, radacina, este unica: Dumnezeu. Deci sursa e dincolo de lume, nu-i din lumea aceasta.


Si atunci, daca eu cred cu tarie si stiu ca sursa mea e mai adanca decat toata lumea aceasta, decat toti filosofii si savantii, decat toate cosmarurile acestea, ca a celor din Gadara, atunci eu merg, patrund la esenta, la sursa, fac legatura cu sursa, cu Dumnezeu. Si celelalte se risipesc cum se topeste ceara in fata focului, si asa si demonii. Aceasta este calea risipirii acestor stari tragice, care uneori ii inabusa pe bietii oameni.


Deci acesta este al doilea adevar pe care trebuie sa-l retinem astazi, din descoperirea celor doua genealogii ale Mantuitorului. Mergeti la sursa, iubitilor, la radacina existentei noastre, acea radacina prin care noi din nou ne simtim in ultimul nostru adevar, in temeiul existentei noastre si nu ne mai clatina nimic, pentru ca Cel neclintit, Cel vesnic, e cu noi!


Si cu aceasta sarbatoare de astazi se mai pune o problema. Noi praznuim Craciunul si Invierea in fiecare an. Mi-aduc aminte, mai acum vreo doi-trei ani, cand cineva care avusese si o functie ceva mai importanta, sef la televiziune, spunea sarmanul: Ce sa mai vorbim noi tinerilor, de Pasti, ca cineva a inviat acum vreo doua mii de ani? O, sarmanul de el! Cum gandea! E ca si cum Invierea ar fi fost numai pentru Hristos. Dar Invierea era pentru noi. Cea mai mare taina si fapta a lui Hristos n-a fost doar Invierea, caci El era Dumnezeul cel viu. Cea mai mare minune a Domnului e ca S-a facut om si a murit pentru noi. Pentru noi Fiul lui Dumnezeu S-a facut om; pentru noi Fiul lui Dumnezeu a murit si a inviat. Pentru ca noi sa crestem din acest fapt dumnezeiesc, al Invierii.


Ce vreau sa va spun? Cum sa traiesti Nasterea? Daca ti-as zice: “Da, s-au petrecut atunci, acum doua mii de ani”, parca te arunca intr-un fel de obisnuinta, de rutina. Doamne pazeste! Taina sarbatorii si a sarbatoririi o gasim din nou la Bancila. Noi vom adauga un cuvintel la el. Zice Bancila: “Existenta noastra e obisnuita, nesarbatoreasca. Nu mai simti sarbatoarea - altfel spus, nu mai simti taina Nasterii si a Invierii. Or, ce zice el: Iata, ici-colo s-a mai instituit un fel de obisnuinta nesarbatoreasca, sau cum spune cineva la noi, praznic, prin care se intelege masa, adica mancare multa si vin mult. El nu intelegea praznicul ca taina a sarbatorii, praznicul in sens duhovnicesc, sarbatoare duhovniceasca. Trei sunt cauzele de suferinta ale constiintei de nesarbatorire: ideea limita, contradictorie, a tuturor mizeriilor eului nostru, a conflictului cu societatea si a conflictului cu natura; adica suntem atat de coplesiti de eul nostru, de conflictul cu semenii si de conflictul cu natura. Iata, bunaoara, s-a prabusit pamantul la vreo patru sute de kilometri, dincolo de Iasi. Toate acestea ne coplesesc si ne intuneca privirea si nu mai intelegem taina sarbatorii.


Sau, adaugam aici si altceva. Sarbatoarea e un act suprem, dumnezeiesc: S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfant si din Fecioara. Daca ne-am gandi noi nitel, adanc! Vedeti, Evanghelia dupa Luca il numeste pe Adam fiul lui Dumnezeu, in ultima instanta. Atunci, obarsia noastra este in Dumnezeu, va spuneam adineaori. Ori, cum a fost zamislit Adam insusi? In zidirea lui Adam e ceva din taina intruparii Fiului lui Dumnezeu, caci Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. Adam, si el de la Duhul Sfant, ca a primit suflare de viata, nu? Luand Dumnezeu tarana din pamant l-a plamadit pe Adam si a suflat in el suflare de viata, harul Duhului Sfant. Din pamant, dar ce fel de pamant? Dumnezeiestii Parinti numesc pamantul, fecioara curata, caci nu fusese inca intinat de pacatul uciderii, de sangele varsat de Cain din Abel. Era pamantul fecioara curata, neblestemat, deci. Adam, intr-un anumit fel, avea si el din taina Intruparii faptul acesta: pamantul-fecioara, neintinat, neblestemat, si suflare de viata de la Duhul Sfant.


Dar el n-a stiut sa creasca in aceasta, a parasit aceasta taina, si atunci a venit Fiul lui Dumnezeu. De aceea dureaza pana la o plinire a vremii, pana la ziua Invierii. Noi insa, prin taina botezului, a Impartasaniei, trebuie sa crestem sufleteste, in sarbatoare; sa simtim si noi ca, asemenea Fiului lui Dumnezeu, e Duhul Sfant in noi, ca trupul nostru devine fecioara curata, biruind patimile, slabiciunile trupului, care ne dau atatea boli si suferinte. De aceea dureaza atat de mult pana la alta plinire a vremii, pe care noi ar trebui s-o grabim, asa cu Sfantul Apostol Petru spune: “Noi ar trebui sa fim asteptand si grabind venirea zilei aceleia, atunci cand vom praznui un cer nou si un pamant nou”.


Pentru aceasta, zice Apostolul pe care l-am ascultat astazi: “Prin credinta stramosul nostru, Avraam, atunci cand a fost chemat, a ascultat si a iesit la locul pe care era sa-l ia spre mostenire si a iesit nestiind incotro merge; si a mers spre pamanul fagaduintei”. Trebuie spus ca de la Adam pana la Avraam lumea privea spre vechiul paradis pierdut, dar de la Avraam se deschide o noua viziune in istorie: catre paradisul viitor, catre Hristos. Toti cei din Vechiul Testament, prin credinta au strabatut suferinte, necazuri, robiri, privind spre Hristos, spre intruparea Lui. Toti profetii, si cei mai putin insemnati, aveau o tendinta spre inainte, viziune care era numai a omului in taina viziunii revelatiei dumnezeiesti.


Si au trait taina serbarii. Acum noi traim taina intruparii, inradacinati in ea din momentul botezului si al mirungerii. Prin Evanghelie avem neincetat ochii catre Hristos, desavarsitorul credintei noastre, plinitorul credintei noastre, cum spunea acelasi Pavel. Iar despre cei din Vechiul Testament: “Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului. Si toti acestia, marturisind prin credinta, n-au primit fagaduinta pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea”(Evrei 11,38, 39).


Precum copiii nostri din Decembrie, asa s-au jertfit, si cum inca va mai dura toata istoria. Nu trebuie s-o privim ca pe un moment static, gol, fereasca Dumnezeu, ci sa ne intrebam: cat am trait si cat am crescut noi din Nasterea lui Hristos cea din Fecioara, de la Duhul Sfant, cat crestem noi viziunea catre cerul cel nou si pamantul cel nou al Invierii, a invierii si a trupurilor; si daca putem raspunde la aceste intrebari vom simti ca sufletele noastre sunt vii, asa cum spune Mantuitorul: “Cel ce asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ca a si trecut din moarte la viata”. Si: “Adevar spun voua, vine vremea si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si care vor auzi, vor invia”.


Simtim noi ca a inviat sufletul nostru, ca s-a risipit indoiala, necredinta, deznadejdea, ca il simtim pe Hristos viu? Nu cumva sa spunem cu fiecare Craciun pe care il intampinam si-l traim: Ei, a fost ceva, odata! Dar orice act dumnezeiesc e pentru eternitate. Omul sa stie, sa simta din nou radacina in Hristos si, apeland mereu la radacina, la sursa, sa simtim cum crestem din Radacina. Atunci cresc in noi nu numai frunzele, ci si roadele. Sa ne amintim cum a blestemat Mantuitorul smochinul, cand a cautat in el smochine si n-a gasit - si nu era vremea smochinelor: “In veci sa nu mai fie rod in tine!” In veci. M-a cutremurat acest fapt. A doua zi, apostolii au trecut si au vazut smochinul blestemat. Petru I-a zis: “Doamne, iata, smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat din radacina”. Doamne! Atunci Iisus i-a spus: “Aveti credinta lui Dumnezeu!” (Marcu 11,22). Pilda smochinului ne priveste pe noi toti, fiinte duhovnicesti, ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, despre care spune Mantuitorul: Tatal Meu pana acum lucreaza, si Eu lucrez”. Spiritul nu moare niciodata, spiritul rodeste neincetat.


La fiecare sarbatoare noi sa simtim taina sarbatorii; sa simtim ca rodim, crestem in ea dupa chipul lui Hristos. Altfel ne uscam. Ganditi-va: Au mai fost profeti de la Hristos pana astazi, care sa vesteasca intruparea, venirea lui Dumnezeu? N-au mai fost. Avem o alta profetie: a cresterii noastre din Nasterea Fiului lui Dumnezeu si Invierea noastra sufeteasca in timp, catre Hristos, Cel care va ridica la inviere intreaga faptura, la cea de a doua plinire a vremii. Daca noi traim asa, atunci vom avea parte de inviere.


Iar acum sa traim cel putin invierea aceasta sufleteasca si a neamului nostru, intru marirea lui Dumnezeu. O, Doamne! Ajuta-ne asa sa traim taina pe care Tu ai descoperit intru noi, taina lui Dumnezeu si Om. Vrei si pe noi sa ne zidesti in amandoua aceste daruri, ce sunt si ale fapturii umane, dar si a neincetatei inaltari spirituale a omului catre lumina si Dumnezeu. Amin.

vineri, 16 decembrie 2011

Apel umanitar: Alesia Maria Truica

Alesia Maria Truica,  nascuta in data de 04.05.2011. La nastere a fost diagnosticata initial cu sclerocornee, apoi alte investigatii efectuate in doua spitale din Italia au scos la iveala probabilitatea unui alt diagnostic: leucom corneal total vascularizat .

dany_bzn@yahoo.com ; tel. 0765.881.074 - Truica Daniela

Sa nu ne rusinam cu neamul nostru

Sunt persoane care se rusineaza cu trecutul familiilor din care fac parte si din acest motiv cauta sa le uite si sa nu se mai intereseze niciodata de ele. Se intampla ca atunci cand faci referire la cineva din trecutul familiei lor, sa iti spuna ca faci o confuzie sau sa se considere nedreptatite ca vin la existenta din acestea.
Am dorit sa scriu cateva randuri despre aceasta tema pentru ca duminica ce vine este numita Duminica Sfintilor Parinti dupa trup ai Domnului, o zi in care se vorbeste de genealogia Mantuitorului. Si in aceasta genealogie nu sunt mentionate numai nume de sfinti sau de persoane cu o viata aleasa, ci si patru femei pacatoase si de neam strain: Tamara si Rahab cananeience, Rut moabiteanca si Batseeba hitita.

S-a spus ca sunt prezente in genealogie si persoane pacatoase si de alt neam pentru a ne descoperi ca nu doar pentru poporul evreu a venit Mesia-Hristos in lume, ci pentru toate popoarele, ca S-a intrupat pentru mantuirea tuturor. Dar nu asupra acestui aspect doresc sa ma opresc, ci asupra faptului ca Domnul nu s-a rusinat de neamul Sau, ca a acceptat ca anumite femei pacatoase sa isi gaseasca locul firesc in trecutul Sau.


Numai daca ne oprim la acest aspect ne este de ajuns sa nu dam uitarii neamul din care facem parte. Iar daca vom avea in vedere ca Hristos a ales sa se uneasca cu firea umana, care din cauza pacatului ajunsese o desfranata, dupa cum spune
Sfantul Ioan Gura de Aur, va trebui sa cautam sa aflam numele celor din trecut si sa ne rugam pentru ei, indiferent cat de cazuti erau. Asa cum Hristos nu a refuzat sa se uneasca cu natura umana pentru ca era lipsita de curatia dintru inceput, ci s-a umplut de dragoste pentru ea si a innoit-o, facand din ea fiinta noua, la fel trebuie sa lucram si noi.

E bine ca ne plac obiceiurile si colinde de
Craciun, dar toate acestea nu ar avea niciun sens daca nu ar exista realitatea Nasterii lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu S-a facut om pentru noi, ca sa devenim asemeni Lui: om pentru altii.

joi, 15 decembrie 2011

Poveste de la munte

!!! Pana  pe 16 decembrie ora 24.00, numarul de  sms 848 va strange bani pentru Bibi. Un SMS costa 2 euro. Tudor-Daniel Bibi: http://viatacudba.blogspot.com 

Poveste din cartea Povesti pentru copiii mari, pe care am primit-o in dar de Sfantul Nicolae. Se citestte mai usor cu un click pe fiecare fotografie. Sper sa va placa si  sa va impresioneze pana la lacrimi, pentru ca numai dupa furtuna vine linistea, numai dupa tristete apare voia buna si numai dupa plans rasare adevarata bucurie. Pana miercurea viitoare voi posta toate povestile din carte, cu multumiri parintelui Cosmin Cristian ca mi le-a daruit.





miercuri, 14 decembrie 2011

Povesti pentru copiii mari

Aceasta postare le este dedicata in special celor care astazi au trecut pragul liceului meu si mi-au lasat mesaje la postarea cu poze multe http://adriana-dardindar.blogspot.com/2011/12/ultima-saptamana-la-liceucu-26-de-ani.html. Pentru cateva ore, m-am simtit din nou ca in liceu, si avand in vedere numarul celor care au comentat, se pare ca am format o clasa de copii mari. Obisnuiam sa le citesc colegilor mei randurile pe care le asterneam cu drag si spor pe diferite coli. Asa voi face si in saptamana ce urmeaza, cu doua mici diferente fata de acea perioada: nu va voi citi ci voi posta povesti si autorul povestilor nu sunt eu.

Dupa ce vedeti toate fotografiile de la Carmen, va invit timp de o saptamana, pana miercurea viitoare, sa cititi aceste povesti si sper ca ele sa va impresioneze pana la lacrimi, pentru ca numai dupa furtuna vine linistea, numai dupa tristete apare voia buna si numai dupa plans rasare adevarata bucurie.

Sunt 11 povesti si am inceput sa le postez aici:  
http://adriana-dardindar.blogspot.com/search/label/Povesti%20pentru%20copiii%20mari

Eu am primit povestile in dar de la Mos Nicolae si dar din dar vi le daruiesc si voua.
http://adriana-dardindar.blogspot.com/2011/12/poveste-reala-dint-o-zi-de-iarna-ce.html

Va doresc lectura placuta si cu folos!
Cu drag, Adriana 

Apel umanitar de urgenta: Ajutor pentru copiii de la Valea Plopului

Cei care urmaresc miercurea cu poze multe, gasesc fotografiile de astazi aici 


Va rog sa citi mai intai acest apel. Va multumesc!

Incendiul de ieri dimineata,  în Valea Screzii, lângă Vălenii de Munte (judeţul Prahova).unde se află tabăra de copii şi bătrâni a părintelui Nicolae Tănase. Au distrus clădirile care adăposteau sediul administrativ, clubul copiilor, cămara, bucătăria şi sala de mese. Din fericire, nu s-au înregistrat victime umane, ci doar pagube materiale.
 
Cei care doresc să facă donaţii în bani, găsesc toate informaţiile necesare la sfârşitul articolului postat pe Război întru cuvânt. 

Cei care doresc sa participe la actiunea de intrajutorare, sambata 17 decembrie, pentru care s-a inceput strangerea de alimente, jucarii si alte bunuri de folos pentru copii, pot obtine mai multe informatii la

Tel: 0721.720.888
e-mail: oanatatu2003@yahoo.com sau
oanagombos2010@yahoo.com
Sursa foto aici

marți, 13 decembrie 2011

Doi prieteni: Grigore Băjenaru si Tudor Opris, doi dascali români ce ocupa un loc aparte in inimile fostilor elevi

sursa foto aici
Astazi se implinesc 104 ani de la naşterea scriitorului Grigore Băjenaru, autorul romanului scris in anul 1942, Cismigiu & Comp, în care prezintă viața de lazarist bucurestean. S-a nascut la 13 decembrie 1907.  
sursa foto aici
După absolvirea liceului (in anul 1926) a studiat literatura și filozofia la Universitatea București. A lucrat ca profesor la mai multe școli private și de stat, iar mai târziu a avut funcții administrative la Primăria Bucureștiului și Galeriile de artă. A lucrat câțiva ani pe post de comentator științific al ciclului de observații astronomice anuale, în fapt ca redactor al buletinului Institutului astronomic, care era scos anual. Pleaca spre cele vesnice la 5 februarie 1986 (sursa aici

Pentru mine, acest om, fara a-l cunoaste personal, se numara printre cei care au facut ca viata mea sa fie plina de bucurie iar anii de liceu sa fie super frumosi (maine, la miercurea cu poze multe, va voi arata cateva amintiri din ultima mea saptamana de elev lazarist, anul 1985).

coperta cartii Cismigiu & Comp
In clasa a sasea, dupa ce am citit aceasta carte, mi-am dorit sa devin lazarista. Clasa a noua o incepeam in bancile liceului visurilor mele, intr-o clasa ce isi deschidea fereastra spre batranul Cismigiu. In clasa a zecea,  am cunoscut o comunitate, Săgetătorul, pe care am frecventat-o pana la terminarea liceului, indrumata de un remarcabil om, dascal, prieten si parinte (sau mai corect spus, un frate mai mare, deoarece domnul profesor cu toate ca era mult mai in varsta decat noi, era foarte tanar in suflet): profesorul Tudor Opris, 

Tudor Opris, poet, eseist, traducător, critic şi istoric literar,. s-a nascut la data de 26 noiembrie 1926, in anul in care Grigore Bajenaru termina liceul, urmand ca peste ani sa devina cel mai indragit profesor la Liceul Gheorghe Lazar, cu peste 6o de ani  de catedra, inconjurat mereu de tineri dornici de invatatura.

Tudor Opris despre Grigore Bajenaru "Era un extraordinar cozeur, un povestitor de mâna întâi, vorbea rar, foarte accentuat, nuanţat, avea o voce puternică, rezonantă, povestea cu voluptate şi cu haz, era un prieten extraordinar, devotat, care nu te-ar fi trădat niciodată. Era într-adevăr un produs al generaţiei celei mai bune pe care a avut-o România Dodoloaţă. Şi un mare mucalit..." Cel care obişnuia să spună că "un profesor fără umor inspiră la omor" la liceul tinereţii lui nu a predat niciodată, dar a fost suplinitor prin multe alte şcoli din Bucureşti."(sursa aici) 


sursa foto aici
Tudor Opris despre Săgetătorul "...a fost una dintre cele mai frumoase aventuri ale mele şi într-o bună măsură un omagiu pe care l-a adus tuturor dascălilor mei de literatură, tuturor înaintaşilor mei care ca şi mine, au adunat în jurul lor tânăra promoţie scriitoricească şi au format-o. Eu am făcut doar la proporţii mult mai modeste, ce am gândit eu : să aduc cumva spiritul lui Maiorescu sau spiritul lui Lovinescu în mijlocul acestei generaţii care în timpul comunismului nu se bucura de prea multă poezie adevărată. Exista poezia de comadă socială în sensul rău al termenului, limutată la cţteva teme. Iar noi am încercat atunci să spargem niţel orizontul şi acest lucru s-a făcut simţit în două momente : întâi prin generaţia lui Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ion Alexandru, Marin Sorescu. Şi mai apoi prin generaţia următoare, a Săgetătorului, toţi scriitorii tineri au reuşit să simtă atunci, în plin comunism, o gură de aer curat. Şi în acest fel şi-au pregătit personalitatea pentru a fi receptivi la o epocă care astăzi le permite orice fel de libertate spirituală.(sursa aici)

Pentru cei care nu au citit pana acum amintirile scriitorului Grigore Băjenaru din vremea cand era elev de liceu: http://www.scribd.com/doc/123419/Bajenaru-Grigore-Cismigiu-Comp


Un interviu realizat de doamna Cleopatra Lorintiu cu domnul profesor Tudor Opris : http://www.cleopatra-lorintiu.com/ro/documentar/opris/index.html 


Un interviu realizat de Monica Andronescu; http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/romanul-lazaristilor-tiparit-cu-banii-pentru-o-masina-515112.htm

luni, 12 decembrie 2011

2 zambete

Luni, zi cu zambete la Sergiu iar la mine doi zambareti mici, care au nevoie de ajutorul nostru: 
in retelele VODAFONE, ORANGE SI COSMOTE.

Povesti pentru copiii mari: Povestea unui fulg de nea (Ori povestea unei flori, fata Mea…)

Buna seara, copii! Urmeaza o poveste scrisa in anul 1988 pe care o gasiti la pagina 25 in cartea Povesti pentru copiii mari, despre care v-am povestit aici. Am primit cateva carti in dar si cine este doritor de dar din dar, sa anunte la comentarii. Lectura placuta!
A fost odată ca niciodată, că, dacă de n-ar fi, nu s-ar povesti pînă în ziua de astăzi, a fost… un fulg de nea. Un fulg de nea, rătăcit de maica sa, Iarna. 

El a crezut că poate zbura şi poate pleca singur aşa, după cum voia şi n-a mai întrebat-o pe maica sa, ci s-a umflat în … fulg, şi s-a scuturat de cîteva ori aşa cum fac armăsarii sub şa şi… şi-a luat valea. Şi şi-a luat şi viteza, fata Mea, nu zbura aşa cum zbura maica sa, ci cum îl ducea mintea pe care n-o avea (căci nu crescuse la ea, nu se copsese, fata Mea). 

Şi zburînd aşa, pe aripile vîntului mai mult decît pe aripa sa, s-a trezit în ţara în care domneşte căldura! Cînd a văzut el atîta lumină şi atîta frumuseţe, nu şi-a mai luat seama că se împuţina, ci zbura, zbura, de parcă ştia unde va ajunge din zborul acesta. Soarele l-a văzut şi s-a gîndit să-şi stingă suliţa în care era să se împungă singur din voinţa sa, dar n-a mai apucat aceasta, fata Mea, că fulgul s-a făcut un strop pe suliţa sa. 

Ei, ei, ce să facă Soarele cu el acuma? Că înapoi la maica sa nu-l mai putea duce. Soarele se înţelege cu Iarna şi-şi dau unul altuia domnia. Ce-ar zice Iarna dacă i-ar sacrifica atîţia fulgi din ea pentru a-l întoarce pe cel rătăcit de ea? Soarele nu ştia, oare Iarna ar fugi după un pierdut, precum Iisus Hristos, ori s-ar îmbufna că i-a împuţinat… zăpada? Şi atunci a găsit că e mai înţelept să-l aşeze pe gura unei flori de leu. Sînt şi acolo flori de leu, fata Mea, unde-ţi spui că s-a petrecut povestea, da, da. Şi l-a aşezat în prima care era mai deschisă către raza sa. 

Ei, şi cînd s-a dezmeticit bietul fost fulg de nea, s-a cutremurat, dar degeaba, de îngheţat nu mai îngheţa. Atunci s-a uitat în stînga, în dreapta, că în faţa sa era gura florii, fata Mea, şi nu mai avea ce vedea; ei, şi a înţeles că a pierdut-o pe mumă sa. 

Ce să facă acuma, că rostul lui era ca… fulg de nea; el floare nu era, fulg nu mai era, nimic nu era! Ce-i de făcut acuma? 

Şi cum sta întristat pe gura florii aceleia, l-a văzut o năsturea din apropierea florii aceleia şi l-a cunoscut că este un fost fulg de nea, că şi ea fusese odată altceva şi tot din neascultare ajunsese… năsturea, şi i-a zis: 
- Ei, fulg de nea, ce vei face acuma? Te-ai pierdut de maica ta şi te-ai făcut o picătură de apă în gura aceea. Vezi că acuşi îşi adună soarele suliţele şi floarea aceea se va culca şi, cînd doarme, îşi închide  gura şi va fi vai şi amar de pielea ta, nu cred că vei mai vedea ziua. 

El a auzit toate acestea, dar nu ştia de unde-i vin şi nici nu credea că va fi aşa. Oricum, se hotărî şi întrebă năstureaua: 
- Hei, cine eşti tu aceea care îmi vorbeşti mie aşa?
- Sînt năstureaua de sub gura pe care a poposit cuminţenia ta. De vrei să mă asculţi şi să mă cunoşti, aruncă-te în poala mea şi vom mai vedea. Eu oricum nu te înghit, numai floarea pe care stai face aşa ceva. 

El a ascultat chemarea şi s-a chinuit să se dea de-a dura, dar nu prea mergea, nu mai era ca atunci cînd era… fulg de nea! Cu chiu cu vai, a ajuns în poala florii aceleia, dar n-a apucat să-şi tragă răsuflarea că iaca, gura s-a aplecat şi l-a sorbit direct în burta sa. Şi gata! Nu mai era… 

Biata năsturea, ce s-a mai canonit ea să-i vorbească, măcar poate îl va încuraja. Dar degeaba! Îl înghiţise gura! Şi fulgul nostru acuma nu mai avea ce face. Sta aşa şi picotea în burta florii de leu, fata Mea, şi dintr-o dată auzi năstureaua: 
- Fulg de nea, fulg de nea, nu adormi, că te mănîncă şi vei pieri în somn în floarea aceea! Mai bine joacă-te aşa, ca s-o gîdili, şi să rîdă floarea. Şi, cînd va deschide gura, tu să sari cît vei putea că, de nu voi fi eu, va fi prietena mea aceea ori alta, că toate vrem să te ajutăm spre a scăpa.  

Cînd auzi el asta, se rugă în gînd de maica sa: Oh, unde eşti, mama mea, să mă ajuţi să fac asta? De ce n-am ascultat şi de ce te-am părăsit şi fără o vorbă din partea ta? 

Mumă-sa nu l-a auzit, că era tare departe, în împărăţia gheţurilor, dar l-a auzit Bunul Dumnezeu care le aude pe toate şi, gata, l-a şi ajutat să iasă din floarea aceea. 

Ei, ei, dar ce neascultător fulg de nea, fata Mea, ce să facă acu Dumnezeu cu boaba aceea de apă, picurată pe o năsturea? Ei de oboseală şi de frică, au adormit, copila Mea, dar Domnul cum să doarmă dacă-l ştia pierit de lîngă muma sa? L-a învăluit într-o mică stea şi l-a ocrotit aşa pînă a venit şi aici iarna. 

Ei, şi dacă a dat bruma, a început fulgul a se întrema şi cînd a suflat întîiul crivăţ, s-a bucurat şi mai tare şi se ruga: 
- Doamne, Doamne, adă-mi-o pe maica mea, că de mă mai văd iar fulg la poala sa, n-o mai părăsesc în viaţa mea! 

Şi Dumnezeu i-a ascultat ruga, fata Mea, că era cu lacrimi din inima sa, şi a adus… Iarna. Toate s-au trezit într-o dimineaţă albe, albe, ca… Zăpada. Atunci a deschis steaua şi a picurat boaba care s-a făcut iar fulg de nea, fata Mea. 

Şi cînd plîngea în poala maicii sale şi ea îl mîngîia şi-l dojenea, a auzit un glas care-i striga:  
- Fulg de nea, fulg de nea, eu sînt năstureaua ta, m-a acoperit greu zăpada, ajută-mă, fulg de nea, cu puterea ta de a o ruga pe maica ta să mă elibereze de sub ea. Să-mi lase loc să-mi intre lumina. 

Şi fulgul de nea, auzind năstureaua, i-a povestit maicii sale toată întîmplarea, iar Iarna – mama sa – şi-a dat poala la o parte şi i-a lăsat loc să-i intre lumina. I-a adunat în jur fulgii cei mai mici şi dră- gălaşi, şi a gonit tot de era aspru şi ţepos din haina sa. Le-a aruncat aşa, departe, să nu se mai agaţe de dînsa ca nu cumva să rănească năstureaua, şi a ocrotit-o şi ea şi fulg de nea, pînă s-a apropiat primăvara. Atunci i-a lăsat o picătură din lacrima sa, fulgul de nea, pe o petală aproape îngheţată, sărmana, şi sărutînd-o aşa, cu lacrima, şi-a luat rămas bun şi în drum îi striga: 
- Îţi mulţumesc, năstureaua mea, şi nu te voi uita! De-ar fi să nu mai fiu fulg de nea, aş vrea să fiu ca tine, o năsturea.

Şi năstureaua, auzind, îi striga: 
- Nu, nu fulg de nea, tu fii fulg ascultător de maica ta, iar eu voi rămîne pururea o năsturea. Să te gîndeşti că şi eu am din maica ta mult alb în coroana mea… Am fost şi eu, cîndva, tot un fulg de nea, dar m-a făcut cineva năsturea, şi de atunci tremur de frică să nu fiu ruptă şi pusă la butoniera cuiva. Aşa îmi petrec viaţa, în frica aceasta, fiindcă nici eu n-am ascultat-o pe maica mea, ci pe altcineva. Şi acel altcineva m-a lăsat aici, lîngă floarea aceasta şi n-a mai venit să mă ia, şi eu îţi spusei ce frică am totdeauna. Tu să nu faci aşa! Tu să rămîi ce eşti: Fulg de NEA! 

Şi nu ştiu ce-o fi mai făcut, fata Mea, că de atunci prin locul acela n-a mai venit Iarna. Probabil s-a milostivit de năsturea, să nu-i îngheţe iar petala, ori s-o fi temut că fulgul ei va îmbrăţişa iar neascultarea. Nu ştiu. Ştie însă Cineva. Ştie Bunul Dumnezeu, fata Mea, care le ştie de grijă tuturora. A făcut El ceva şi pentru fulg, şi pentru biata năsturea, ca să nu o rupă nimenea. Eu sînt sigur de asta, că nu s-a mai pomenit de atunci să se vaite… o năsturea. 

Ei, şi spusei povestea aşa, şi încălecai pe-o şa, iată gata plec la treburile mele, fata Mea, că cine ştie cu ce fulg de nea şi cu ce năsturea Îmi găsesc beleaua… fata Mea!

vineri, 9 decembrie 2011

Poveste (reala) dintr-o zi de iarna (ce seamana mai mult a primavara)

Multe povesti incep cu a fost odata ca niciodata, pentru ca ele s-au petrecut tare demult. Povestea mea, fiind foarte recenta si reala incepe intr-o seara de luni, in ajun de Sfantul Nicolae, adica in urma cu doar cateva zile. Sunt un copil mare si chiar daca maine poimaine implinesc 45 de ani, astept si eu in fiecare an cu nerabdare vizita Mosului Nicolae. I-am pregatit un coltisor in care mi l-am imaginat cum vine, isi aseaza sacul si imi lasa in schimbul unei portocale, trei nuci si doua mere, un dar sau poate chiar mai multe.In toata agitatia sarbatorii, am uitat ceea ce era mai important; sa-l rog sa vina si la noi. Preocupata de aranjamentele ambientale, nu am gasit timp sa ii citesc Acatistul si nici sa merg sa ii sarut mana dreapta, asa cum am facut in alti ani

Locul pentru daruri a ramas gol si va spun sincer ca m-am intristat marti de dimineata, cand am vazut ca Mosul nu a trecut macar sa isi ia un fruct din cos. Dupa Sfanta Liturghie am citit un pic din Viata Sfantului si mi-am amintit ca Sfantul Nicolae, nu vine numai cu daruri, mai vine din cand in cand si cu mustrari, la care ataseaza si cate o nuielusa pentru cei neascultatori.

Stiti si voi cum este atunci cand nu primesti ce iti doresti; incepi sa te intrebi unde ai gresit. Si daca esti sincer cu tine insuti, de cele mai multe ori, foarte repede vine si raspunsul si vine si darul. In cazul meu, un dar a venit ieri; de fapt m-am dus eu catre el si nu a fost doar un singur dar ci mai multe. 

In primul rand, a fost un dar de sanatate. De dimineata, dupa ce m-am inchinat la icoana Maicii Domnului si la icoanele  sfintilor, am plecat cu fratele meu spre spital, pentru o consultatie de urgenta. Pe holul spitalului, l-am intalnit pe parintele Cosmin Cristian, care vizita bolnavii; ne-a binecuvantat, ne-a miruit si vobind am ajuns in fata usii bisericutei din lemn din curtea spitaluilui, unde de aceasta data mi-am facut timp sa intru.

Ce bucurie! Cu toate ca ziua Sfantului Nicolae trecuse, in biserica, alaturi de icoana Maicii Domnului cu Pruncul, parintele pastrase pentru inchinare si icoana sfantului. Din acel moment, mai ales ca nu am plecat cu mana goala de la biserica, am simtit ca Mos Nicolae nu m-a uitat ci doar a vrut sa imi dea o lectie. Cand am ajuns acasa, deschizand darul primit de la parintele, o carte cu povesti pentru copiii mari, am inteles ca nu era vorba doar despre o lectie ci despre unsprezece lectii de buna purtare.

Dar din dar! Astazi, m-am reintors la bisericuta de lemn cu aura de poveste, am facut cateva fotografii si in timp ce treceam prin dreptul icoanelor am descoperit ca o parte dintre sfintii pe care i-am rugat ieri, inainte sa plec de acasa, erau prezenti si aici. L-am rugat pe parintele sa-mi daruiasca si pentru blog cateva fotografii din biserica si povesti din carte, pentru a ne bucura impreuna de ele.

Daca v-a placut povestea mea reala petrecuta in cateva zile de iarna ce seamana a primavara, nu va spun ca am incalecat pe o sa ci va invit sa rasfoim impreuna Povestile pentru copiii mari, pe care cititorul este indemnat sa le primeasca asa cum sunt si sa se bucure de lumina lor, fiind povesti coborate intr-un suflet credincios care din smerenie doreste sa ramana anonim.

In fiecare seara, incepand cu ora 20, va astept cu mare drag la gura sobei, sa citim cate o poveste.

Avem si un dar de blog, de sarbatori: cateva exemplare din Povesti pentru copiii mari, asteapta sa ajunga la cititorii fideli.

 

Vesti de la Fabian

Fabian este unul dintre copiii supravietuitori cancerului; l-am intalnit in urma cu doi ani la Budimex si in perioada in care vizitam copilasii la spital, am scris foarte mult despre el pe blog.

Acum este bine si vine periodic la analize. Au ramas insa problemele financiare, pe care parintii lui nu reusesc sa le depaseasca.

Anul acesta familia lui a avut probleme cu casa, fiind la un pas de a fi evacuati, neavand acte de proprietate la locuinta. In cele din urma au reusit sa isi rezolve problema cu actele, urmand sa le finalizeze luni, 12 decembrie dar mai au nevoie de 800 lei pentru a incheia toate platile.

Mamica lui m-a sunat cu rugamintea sa transmit mesajul lor de solicitare de sprijin si multumiri pentru cei care ii vor ajuta.
 
Eu va rog sa o si sunati daca credeti ca ii puteti oferi ajutorul dumneavoastra, pentru ca este foarte stressata.

Raiffeisen Bank – Agenţia Rupea
RON: RO 48 RZBR 0000 0600 1205 5756
EURO: RO 69 RZBR 0000 0600 1205 5766
Cod SWIFT: RZBRROBU
Titular: Ciucuţ Gabriela (mama lui Fabian)
Telefon: 0769.380.224

joi, 8 decembrie 2011

Seara de poezie

O seara ce poate fi inclusa in colectia de daruri.


duminică, 4 decembrie 2011

Nu faceti cadouri, va rog!!! Faceti daruri! (Up date de joi)

Up date: joi seara de poezie la Libraria Sophia  
Up date: miercuri cu poze la Carmen: uneori Mos Nicolae aduce si nuieluse pentru copiii neascultatori. Pentru a le gasi mai repede Mosul, la sfarsit de toamna, copacii isi scutura frunzele. Si are multe nuieluse si pentru parintii neascultatori aici.
Up date: luni, zi cu zambete la Sergiu iar la mine fotografia din care ne zambeste Alexandra: http://www.alexandragroza.com/
Duminica:Inainte de a trece la subiect, vreau sa fac o scurta paranteza (mi se intampla cateodata, ca atunci cand o postare pe un blog imi place, comentariul postat de mine la acel articol, sa fie cam lung). Asa am patit si cu cateva minute in urma, citind articolul scris de Pr. Victor. http://preotvictor.blogspot.com/2011/12/nu-faceti-cadouri-va-rog.html#comment-form

Va asigur ca nu am epuizat toate ideile care mi-au trecut prin minte, in legatura cu darurile, dar m-as bucura sa aflu si ce idei aveti voi. Si acum comentariul meu ( dar numai dupa ce cititi articolul unde l-am postat:
Inca de la primul rand, al titlului, mi-am zis ca ar fi mers scris in continuare: FACETI DARURI! Si m-am bucurat sa vad acest indemn la cateva randuri distanta mai jos, in text.

O sa citez un scurt fragment dintr-o carte al carui autor imi este tare drag (e vorba despre milostenie acolo, dar cred ca si darurile pot avea si aceste insusiri; "cel care este sărac de bani, poate oferi alte daruri. Şi noi, dacă nu avem bani, să dăm săracilor dragoste, mângâiere, rugăciune şi ce se mai află în inima noastră milostivă. Pentru că şi aceasta tot milostenie se cheamă" spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

De multe ori, se intampla ca din lipsa de bani sa cumparam de ziua cuiva, tot felul de prostii, dupa cum bine ati scris. Cat ne-ar costa sa ii facem o prajitura, sa ne rugam in timp ce o pregatim, sa cumparam o floare si acesta sa fie darul?!

Sau sa tricotam o caciulita si un fular si tot asa, sa ne rugam in timp ce lucram?!
Sau sa luam o carte si sa ii citim din ea bunicului, care nu prea mai vede bine?!

Sau, la fel cum facem pe bloguri, cand postam cate un citat din cartea preferata, sa printam cateva exemplare si sa le impartim celor care nu au bani sa isi cumpere o carte dar totusi sunt dornici sa citeasca?!

Sau, prietenei care nu a mai iesit de mult la plimbare in parc, pentru ca are grija de copii, sa ii daruim cateva ore din timpul nostru liber, jucandu-ne noi cu picii?!

Sau bloggerilor pe care ii citim si de unde invatam lucruri de folos, sa le daruim o postare pe bloul nostru?!

Sarbatori fericite tuturor, daruri multe si imbelsugate duhovniceste!
Alte nuieluse aici

Alexandra

Foto Loredana