marți, 12 iunie 2012

Timp si veşnicie

http://pedrumulcrucii.files.wordpress.com/2009/07/sfantul-teofan-zavoratul-talcuiri-din-sfanta-scriptura-pentru-fiecare-zi-din-an.pdf

„Umblaţi cu înţelepciune... preţuind vremea."
(Col. 4, 5)

Dumnezeu a creat pe om „după chipul şi asemănarea Sa" (Fac. 1, 26) spre îndumnezeire. Parcurgerea acestei „distanţe spirituale" implică timpul. Timpul devine condiţia esenţială a acestui urcuş.
 
În credinţa ortodoxă, timpul este văzut ca un interval între chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului în dragoste. Deşi noi, ca creaturi umane, suntem fiinţe muritoare, suntem în acelaşi timp întăriţi de harul lui Dumnezeu să ne transcendent pe noi înşine. Acest act implică timpul, adică trecutul - cu nemulţumirea pentru ceea ce am fost şi pentru gradul în care ne-am dăruit - şi viitorul, cu tendinţa de a fi mai mult. Dumnezeu Se oferă pe Sine creaturilor Sale punându-Se pe Sine în poziţia de aşteptare. Astfel veşnicia acceptă timpul în ea, adică Dumnezeu acceptă făptura, care trăieşte în timp, în eternitatea Sa.
 
Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că: „Indumnezeirea este concentrarea şi sfârşitul tuturor timpurilor şi veacurilor şi a tuturor celor ce sunt în timp şi în veac" (Răspunsuri către Talasie, 59, PG 90, 609 A).
Iată de ce hotarul existent între temporar şi etern nu separă, cidevine locul de întâlnire a două realităţi care intră în dialog (Dumnezeu şi omul).
Pentru Sfântul Teofan Zăvorâtul (Govorov, 1815-1894), asemenea tuturor Părinţilor Bisericii, timpul nu este altceva decât mijlocul folosit de Dumnezeu pentru a ne conduce la eternitatea Sa. îndumnezeirea este posibilă în timp pentru că „timpul care poate înainta spre plenitudinea adevăratei eternităţi este creator şi soarbe viaţă din energiile dumnezeieşti infinite, transferând-o pe planul creat" (Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune Ortodoxă al B.O.R., 1978, vol. I, p. 195).
Prin tâlcuirile cărţii de faţă, împărţirea timpului în zile ale săptămânii, după învăţătura Sfântului Teofan, sunt trepte spre veşnicie. Miezul duhovnicesc al zilelor săptămânii conduce spre „ziua a opta", spre viaţa veşnică.
Sfântul Teofan este cunoscut mai ales ca om al rugăciunii, căci aceasta este „primul lucru în viaţa creştină... Dacă există rugăciune, duhul trăieşte, dacă nu există rugăciune, nu există viaţă în Duh", spunea el (Slova K Vladimirskoj pastve, Vladimir, 1869, p. 496). Toată viaţa sa trăită în solitudine ascetică, săvârşind în ultimii unsprezece ani pământeşti sfânta liturghie zilnic prin „împreuna slujire a îngerilor", a învăţat şi învaţă pe orice creştin „să stea cu evlavie în faţa lui Dumnezeu" „răscumpărândvremea", deci folosind bine timpul (Ibidem, pp. 498-500).
 
Explicând şi propovăduind zilnic Cuvântul lui Dumnezeu prin viaţa sa, Sfântul Teofan deschide perspectiva eternizării omului în iubirea şi lumina comuniunii Sfintei Treimi revelate în Biserică, Trupul lui Hristos. Prin experienţa mistică concretizată în asceză, contemplaţie şi rugăciune sfinţii devin „existenţe teologice, iar teologia mistică se transformă într-o teologie a existenţei".
 
Prin lucrarea de faţă, Sfântul Teofan se descoperă şi ca săvârşitor al „Liturghiei Cuvântului" pe care explicându-L, Acesta devine „Cuvânt al Vieţii" (In. 6,68), pornind de la căinţă la participare, de la convertire la comuniune cu Tatăl prin Hristos în Duhul Sfânt.

Niciun comentariu: