vineri, 6 martie 2015

Cateva cuvinte de multumire


Dragi parinti, 
Dragi copii,
Dragi profesori,
Sarut mana, parinte!

Cu recunostinta, va multumesc pentru ora de religie, la care ne-ati invitat aseara. Nu stiu cum ati facut de mi-am dorit sa nu sune atat de repede de recreatie. Imi propusesem sa stau doar o ora si sa ma intorc repede la treburile mele zilnice. Cand am iesit de la ora, nu mi-a venit sa cred ca au trecut doua ore atat de repede.

Imi cer scuze, daca am deranjat pe cineva vorbind neintrebata si multumesc Lui Dumnezeu ca mi-a aratat cum imi bate inima cand vorbesc si cand ascult.

Cu atatea inimi calde in jurul nostru, cu Hristos, Maica Domnului si Atatia Sfinti prezenti si vizibili pe copertile cartilor, cu binecuvantarea si bunacuvantarea de la catedra, cu dialogul din librarie, am reusit sa ma cunosc mai bine pe mine insami, sa inteleg de ce dorintele din copilarie nu sunt, in totalitate, infaptuite pana acum. Dar in primul rand, sa nu mai fiu suparata pe nimeni. 

Nici pe familie, nici pe prieteni, nici pe scoala, nici pe mine insami. Sa fiu doar bucuroasa si recunoscatoare ca am familie, prieteni, colegi si profesori care mi-au predat la scoala. Sa fiu bucuroasa ca am trup, minte si suflet.  Sa fiu recunoscatoare ca sunt o treime mica. Sa fiu multumita ca sunt, deci exist. Si sa fac tot ce sta in puterile mele ca acestea sa fie sanatoase. Si cand nu pot, sa cer ajutorul, dar nu oricui. Doar cuiva care este asemanator cu mine, doar cuiva care simt ca ma iubeste, doar cuiva care are o  experienta de viata mai mare decat a mea. 

Am aflat unde gasesc acea persoana. In familie si printre prieteni. Familie si prieteni care se iubesc pe ei insisi, isi iubesc aproapele si Il iubesc pe Dumnezeul nostru. Si, nu sau. Si care stiu sa asculte. Pentru ca doar aceste trei iubiri au forta de a ma ajuta sa imi tin mintea, sufletul si trupul in ascultarea si iubirea de Dumnezeu, de familie, de prieteni.

Aveam o mare suparare in suflet si in minte. O suparare pe care am purtat-o cu mine, chiar si atunci, cand doar am crezut ca am reusit sa scap definitiv de ea. Mult timp, am crezut ca sunt o persoana ratata, neavand pana la aceasta varsta, materializate dorintele din copilarie.

Aseara, nu numai ca am inteles ca nu este asa, nu numai ca am crezut ca nu este asa, nu numai ca am vazut ca nu este asa. M-a salvat ceea ce am simtit. Am simtit cum imi bate inima. Am simtit cum imi bate inima, atunci cand, intoarsa acasa, privind la televizor o discutie pro si contra orei de religie, o discutie care alaltaieri mi-ar fi crescut tensiunea de as fi putut sa mor, de data aceasta nu imi facea inima sa bata altfel decat linistit, pentru ca am inteles, ca daca las televizorul  fara sonor, ceea ce vad, nu ma inspaimanta. Vedeam oameni, asemanatori cu mine, dornici de a-si materializa visurile din copilarie, din adolescenta, din tinerete, de acum, fiecare in felul sau, fiecare crezand ca metoda lui este adevarata, viabila si corecta 

Si stiam ca Undeva, Cineva ne vede si pe noi, cei din fata ecranului, si pe ei, cei din spatele ecranului. Si ne iarta pe toti, daca si noi iertam. Si din iertare, dobandim iubire sau din iubire putem ierta. Si iubind, dobandim discernamant, nu pentru a stii dintr-o data tot binele si tot raul din lume. Dobandim discernamant de a simti daca ne este cu adevarat bine sau rau. Asta am inteles ca mi s-a ascuns la scoala, atata timp, in copilarie si in tinerete. Dumnezeu sa ii ierte pe cei care ne-au ascuns Adevarul!

Si mai stiam, ca altundeva, cineva se bucura, vazand cum oamenii se cearta intre ei. Si fara pic de rusine, e mandru ca de fiecare data reuseste sa dezbine. Si nici nu vreau sa ii pronunt numele, nici sa il caracterizez, pentru ca stiu ca si pe oameni si pe el, Acelasi Dumnezeu ne-a creat desavarsit, frumosi si vii, inca de la inceput. 

Si daca isi mai baga coada intre mine si alta persoana, facand sa ne bata inima altfel decat este sanatos, am cea mai buna alegere la minte: Il rog pe Tatal nostru sa il certe si noua sa ne readuca intelegerea. Si cand nu pot sa imi tin mainile, gura si mintea in frau, permitandu-i sa vorbeasca el prin ele, alerg la parintele duhovnic, ma spovedesc si daca imi da binecuvantare, ma impartasesc la Sfanta Liturghie cu Hristos.

Imi pare tare rau, ca atata vreme, nu am stiut ca se poate trai sanatos. Imi pare rau ca o scorpie a stat ascunsa in mine, suparandu-i pe cei din jurul meu.

Sunt fericita ca am aflat. Sunt, ceea ce este foarte diferit de a nu fii. Sunt rusinata ca nu am pe cine sa inscriu la ora de religie. Dar acum, dupa atata vreme, stiu si de ce nu am. 

Pentru ca nu am ascultat de Dumnezeu. Am ascultat doar de stiinta mea, confundand-o cu constiinta. Cea dintai vinovata am fost eu. Am avut parinti iubitori, cu credinta, cu frica si cu dragoste de Dumnezeu. Si am avut ceva, nu stiu ce, care m-a determinat sa nu ii ascult orbeste, cum se spune. Mandrie, curiozitate, indaratnicie, neascultare?! Doar Dumnezeu stie ce a fost!

Punct.

Sarut mana tuturor celor care I-au permis Lui Dumnezeu sa lucreze prin ei. Nu am copii, dar stiu ca am o mare multime de parinti: familia, prietenii si toti acestia sunt o mica biserica, in Biserica Sfintita in a 50-a zi de la Invierea Domnului Nostru Iisus Hristos, dandu-mi puterea de a lucra si eu, impreuna cu ei, nu numai ei, la mantuirea mea, intrand in fiecare zi ca si cum as incepe o noua viata. Amin!

Niciun comentariu: