luni, 30 martie 2015

Iubita de Bucuresti

Ascult o melodie frantuzeasca. Ascult si mai ca imi vine sa plang. Cum plangea Labis la Moartea caprioarei.
Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sã traiesc si-as vrea ....
Tu, iarta-mã, fecioara - tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc!
Ascult cum toate femeile sunt frumoase. Si imi vine sa plang, pentru ca nu l-am ascultat pe tata, cand imi spunea sa invat limba franceza. Imi mai spunea si ca pe vremea bunicilor, Bucurestiul era numit Micul Paris. Cateva cuvinte, asemanatoare cu ale noastre, le inteleg. La restul, doar fredonez melodia. Si ma gandesc cat de frumoase erau bunicile noastre.Si cat erau ele de apropiate de familie si de biserica. Pentru ca pe vremea cand Bucurestiul era numit Micul Paris, Biserica facea parte din viata bunicilor nostri.

Ascult cat de frumoase sunt toate femeile. Si stiu ca vor fi voci care vor spune ca nu toate femeile sunt frumoase. Dragi voci, nu stati prea bine cu privirea.Toate femeile sunt frumoase, dar nu toate isi dezvaluie frumusetea.Pentru ca inca mai sunt barbati care nu privesc bine femeia.Tin minte, imi povestea tata, stia de la tataie, pe vremea cand Bucurestiul era numit Micul Paris, femeile, cu rochii lungi, puteu suci mintea oricarui barbat, atat erau de frumoase. Si unii barbati, chiar isi suceau mintea. Dar nu atat de multi ca in zilele noastre.Pentru ca si barbatii din Bucuresti, numit, Micul Paris, stateau aproape de Biserica.

In paralel, daca tot nu inteleg limba franceza, dar bucurandu-ma melodia, citesc doua artiocole: unul despre Biserica si altul despre Bucuresti. Pentru a intelege mai bine, de ce orasul nostru drag, cu nume de Bucurie, nu mai este bucuros ca pe vreme bunicilor. Imi pare rau pentru el, fiind orasul copilariei noastre. Si inca il iubesc Si m-as bucura sa redevina Bucurestiul de altadata, acel Bucuresti, pe care il stim doar din melodii, din fotografii si din amintirile celor care inca mai sunt vii.

Si citind cu atentie, incep sa inteleg. De ce sunt femeile frumoase si triste.De ce sunt multi barbati nefericiti. De ce copiii nu mai vor sa invete la scoala si sa se joace afara. De ce multi oameni, bucuresteni, aleg tovarasia virtualului.

Indiferent de varsta, sex, religie, educatie, cultura, toti tanjim dupa fericire. Dupa frumos. Dupa curat. Dupa Adevar. In fiecare dintre noi se da o batalie intre bine si rau. Si asa apare cate o creatie sau apare cate o creatura. Asa apare gratia sau apare ura. Ies din noi, in timpul bataliei. 

Pentru ca stam departe de Biserica, creaturile noastre, din muzica, din pictura, din literatura, din vestimentatie, din gastronomie, trec de la unul la altul, ne enerveaza, ne obosesc, ne agita, ne alimenteaza cu ura. Si in noi, intre bine si rau, lupta devine si mai apriga. Si iar creaturile noastre ies la iveala. Si un cerc vicios ne cuprinde pe toti. Si ne ameteste atat de tare, de uneori ajungem sa umblam chiar pe zeci de carari, ocolind-o din nebagare de seama pe singura care  ne-ar fi de real folos. Cararea din familie catre Biserica. La biserica, avem sansa sa scapam de creaturile care ies din noi la fiecare batalie dintre bine si rau, sa facem loc sa intre mai mult bine, binele sa il ducem acasa si acolo, in armonia din familie, fiecare sa lucreze la creatia sa. 

Asa era pe vremea cand Bucurestiul era numit Micul Paris. O arata foarte limpede istoria. Citez dintr-un articol scris DeBarbati, acum 2 ani si 10 luni, despre Bucuresti. Si dupa cum vedeti, site-ul nu este al Patriarhiei, ca sa spuna unele voci ca este un articol partinitor:
Veacul scurs intre 1859 si 1946 avea sa fie cel mai infloritor pentru Bucuresti.
Haideti sa vedem acum si ce scrie  la recenzia  cartii scrise de  preotul Ioan Aurel Bolba, in anul 2010:
Dupa anul 1944 Biserica a fost inlaturata treptat din viata statului. In anul 1948 a fost eliminat invatamantul religios din scoli, s-au interzis slujbele in spitale, azile si cazarmi, au fost suprimate periodicele bisericesti ale eparhiilor, au fost desfiintate Facultatea de Teologie din Suceava (fosta la Cernauti), patru Academii teologice din Ardeal si Banat, precum si seminariile teologice ale eparhiilor din Muntenia si Moldova, s-a oprit catehizarea tineretului. Curand dupa anul 1944 peste o mie de preoti ortodocsi (la care se adauga si cei romano-catolici, greco-catolici si protestanti) au fost arestati, aruncati in inchisori, trimisi sa lucreze la canalul Dunare-Marea Neagra, unii deportati chiar in Siberia; unii au murit acolo, iar cei mai multi au fost eliberati abia in 1964. Intre cei aruncati in inchisori, se numarau si teologi de mare prestigiu, ca: Nichifor Crainic, Ioan Savin, Dumitru Staniloae, Liviu G. Munteanu, Ilarion Felea, Ion V. Georgescu (deportat in Siberia) si multi altii; cativa preoti ortodocsi au fost impuscati. Fostul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu a fost condamnat la moarte, in contumacie (decedat in anul 1964, in Franta). In anul 1959 au fost desfiintate un numar de schituri si manastiri, sute de calugari si calugarite au fost scosi din ele in mod brutal si trimisi in familiile lor sau in fabrici de catre organele de stat. In ultimii ani ai dictaturii comuniste au fost demolate peste 20 de lacasuri de inchinare din Bucuresti (manastirile Cotroceni, Vacaresti, Pantelimon, bisericile Sfanta Vineri, Sfantul Spiridon Vechi, Alba-Postavari, Enei, Spirea Noua Izvor, Sfanta Treime Dudesti etc.). Autorizatiile pentru ridicarea sau repararea unor biserici se obtineau cu multa greutate. Preotimea ortodoxa, in totalitatea ei, era supravegheata si controlata in permanenta, prin asa-numitii "inspectori de culte" si ofiteri de Securitate, prezenti mereu in toate institutiile bisericesti. 

Cantaretul care imi incanta urechea si imi inmoaie inima, barbat. Poetul drag, barbat. Barbatii de la site, barbati. Recenzorul, barbat. Preotul, barbat.

Noi, femei. Frumoase, il cred pe cantec pe cantaret. Triste, si inteleg de ce, de la poet. Scarbite de oras, si inteleg de ce, de la prea multi barbati suparati pe noi Iubite de Dumnezeu, si inteleg de ce, de la Biserica.

Si este ceva ce nu prea inteleg. De ce unii barbati, nu numai ca inca mai stau departe de biserica, dar le si blameaza pe sotiile lor, pe mamele lor, pe surorile lor, pe iubitele lor, pe profesoarele lor, femei triste, scarbite, iubite, care isi doresc din toata inima sa redevina nu doar frumoase. Isi doresc sa redevina, frumoase, simpatice, vesele, curate, gospodine, placute familiei, pritenilor, societatii. Asa cum le doreste Dumnezeu pentru barbati. Spre a fi barbatilor de ajutor. Spre a nu-i face de rusine. Spre a nu-i obosi. Spre a nu-i intrista. Spre a nu-i batjocori. Doar spre a-i bucura. Pentru ca sotii, fiii, bunicii, tatii, fratii, unchii, verii, nasii, cumnatii, finii, prietenii sunt cei mai buni barbati din lume. Si cei mai buni barbati merita sa fie fericiti.

Pentru ca blogul meu nu prea este vizitat de catre barbati, propun sa le facem o surpriza placuta. Sa nu mai fim triste, sa nu mai varsam din noi, ura, mania, frustrarile, gelozia, galagia. Sa nu le mai varsam prin casa, prin curte, pe strada, prin trafic, prin scoli, spitale, biserici. Sa le asternem frumos pe hartie, sa le ducem binisor la Biserica, sa le aratam fara frica parintilor duhovnici, sa ii ascultam cu atentie, sa exersam ce ne invata Biserica. Sa lucram un pic la fericirea noastra si a celor din jur. Fara sa fim galagioase, fara sa atragem prea mult atentia, fara sa asteptam laude. Fara sa ne speriem de reprosuri. Doar iubind foarte mult, familia, prietenii, cartierul, orasul. 

Fara efortul nostru, orasul nu numai ca nu este bucuros; orasul nostru parca se duce pe apa sambetei. Si e mare pacat, pentru ca bunicii nostri au iubit acest oras; bunicii nostri au nascut din iubire copii. Din iubire, parintii nostri ne-au nascut pe noi. Din iubire, noi, femeile, putem salva orasul. Cu ajutorul Lui Dumnezeu! Pentru noi, pentru familie, pentru prieteni, pentru dusmani. Pentru ca si dusmanii au femeile lor triste. Si noi, femeile, indiferent ca suntem prietene sau nu, suntem toate frumoase, vorba cantaretului. 

Ma tot gandesc ce titlu sa pun la articolul acesta. Un titlu provocator. O provocare la iubire.

Stiu. Iubita de Bucuresti. Pentru ca si tu, draga mea esti la fel de mult iubita de catre familia ta, de catre prietenii tai, de catre orasul nostru. Si pentru ca si tu iti iubesti orasul. Altfel, nu ai fi ramas sa locuiesti aici.

Daca nu suntem mandre, lenese, guralive, noi iubitele de Bucuresti suntem o comoara la baza orasului. Nici macar nu este nevoie sa sape cineva pentru a ne descoperi. Trebuie doar sa ne sapam noi adanc in inima, in suflet, in constiinta. Sa smulgem raul de la radacina crescuta in noi. Sa replantam tot ce ne este de folos, frumos si bun in minte si in suflet. Si la vara, sa ne bucuram impreuna, cand ne intalnim prin oras.

Zambetul sa ne fie carte de vizita. Si in jurul nostru, toti barbatii sa fie fericiti. Si Patriarhul, si Presedintele si Primarul si Primarii. Si Regele. Dar mai ales Imparatul, Tatal nostru, Carele este in ceruri.

Si de Rusalii, sa ne trimita peste toate apele din Bucuresti, Mangaierea Sa.

Daca este adevarat ca pestele de la cap se impute, atunci, musai, fericirea trebuie sa inceapa de la Bucuresti, capitala tarii esti. Vorba altui cantec, autohton de aceasta data, pe care il cantam parca atunci cand eram mici si ne jucam si sotron si tara, tara, vrem ostasi si saream coarda. Prin Bucuresti.

Niciun comentariu: