miercuri, 13 mai 2015

Tata, poarta e deschisa, stai tu de paza!

Hristos a Inviat!
Sarut mana, tata!

Era seara. In brate la mama, plangeam sa vina mai repede tata acasa. Pe bolta, stelele, imi faceau smechere semne prietenesti.
-Uite, mama, stelele sclipesc!
-Vleau sa vina mai lepede tata!
Pe scaun, in curtea de la tataie si mamaie, in fata usii de la intrarea in casa, cu privirea cand pe cer la stele, cand la mama, cand la poarta, cand la fratiorul meu, care leganat de catre mama cu cealalta mana, zambea din carut la mamaie si la tataie. Cred ca era in 1970. Si cand a venit, tata ne-a adus jucarii. O papusa roscata, cu privire de cer si altceva nu imi mai amintesc din aceasta prima scena de familie.

Undeva in suflet, in inima si in minte, este scris primul cuvant spus de tata atunci cand s-a reintors din excursia din Germania. Pentru a gasi acel cuvant, am scris si am umblat atat de mult, incat am o batatura la degetul mijlociu si bataturi la picioare. Pentru ca nici un cuvant spus de catre tata nu am voie sa il uit. 

Au trecut de atunci, 45 de ani. Intr-o clipita! Dusi de vreme, de vremuri, de pasi. La ziua de azi.

Sa-i uit, nu pot, pentru ca sunt anii nostri, cu bune, cu rele. Slava Domnului, pentru toate! Asa ar spune mama si tata! Asa spun si eu!

Sa-i iert, nu numai ca se poate dar asa si trebuie!

Sa-i iubesc si sa scriu despre ei! Am primit de mult binecuvantare de la tata si de la tataie. Si de la prima binecuvantare pentru scris, am primit rand pe rand, multe alte binecuvantari. Toate de la tataie, tata si nasul. Si cand m-am indragostit, de la tata, iubitul, nasul si parintele. Prin cuvintele rostite de ei sau de alti barbati din familie, dintre prieteni, dintre profesori, dintre parinti Si de la constiinta! Primul gand, de care imi amintesc: Gandeste frumos!

Constiinta are voce. Te patrunde pana in inima si acolo isi lasa amprenta. Pentru o vreme, te doare inima in acel loc. 

Ganditi frumos!
Mancati frumos!
Nu risipiti mancarea pentru ca in alte tari copiii nu au ce manca!
Pretuiti apa!
Sa nu o suparati pe mama!
Purtati-va curati!
Tineti stiloul corect!
Cititi rar!
Socotiti drept!
Aveti grija ca vorba nu o mai puteti lua inapoi!
Nu va departati de casa!
Nu vorbiti cu persoanele necunoscute pe strada!
Fiti voi insiva!
Istoria se repeta!
Faci cum vrei!
Copiii nu sunt plangaciosi; ei isi plang doar greselile!
Mancati mai mult mancare pregatita de voi!
Fiti cuminti!
Nu judecati pe nimeni! 
Nu mintiti!
Plange-te, daca te doare!

Fii scriitor! Vocea din vis! Cu aceeasi arsura si durere in inima, care tine de ceva timp. O voce, o binecuvantare, un chip, un scris, o fundita, o fereastra, un alt chip, o alta binecuvantare, o dorinta ca fereastra sparta sa nu se sparga toata si o grija de a nu scapa din brate fereastra. O icoana.

Este o mare responsabiliate pentru cel care doreste sa scrie. Pentru ca scrisul ramane marturie a vietii traite. Si la un moment dat, cu scrisul in mana ingerului, ne vom prezenta la raport. Si cand scrisul e de inger, pe ingeri nu te poti supara ca ti-au notat bunele sau relele. Dar cand scrisul este scris chiar de cel care se prezinta la raport, trebuie mare grija la scris.

De-a lungul anilor, m-am prezentat la raport de multe ori. Si nu i-am facut pe cei dragi de rusine, nu pentru ca as fi avut vreun merit. Doar pentru ca ei m-au iubit. Exista oameni care iubesc. Asta este cea mai mare binecuvantare pentru familia noastra dar mai ales pentru mine, pentru ca in familie exista doar oameni care iubesc.

Si in familie, eu, o raraita. Cu toane, cu incapatanare, cu ifose, cu inversunare, cu adoratie pentru cuvantul scris si citit. Pentru ca acesta cred ca este talantul pe care trebuie sa il inmultesc: in familie, intre prieteni.

Am fost, sunt si voi fi mereu familista. Vesela, trista, vesela, dupa cum mangaie sau suiera vantul. Si vantul, am aflat in noaptea aceasta, mangaie sau suiera dupa cum ma port eu prin familie, printre prieteni, pe strada, prin cartier, prin oras, prin tara. In afara tarii nu a iesit decat tata, de cateva ori. Si intr-o seara schimbatoare la fata, tata, traditional, a iesit in Univers.

De atunci, coliva multa pentru mama, tata si toti cei pe care i-am cunoscut. Si la un timp de octombrie de deal, Danhill, cum imi place sa ma gandesc la acel moment, cand am auzit un indemn, parca venit de la tata, de pe vremea cand la Pecica facea armata, din acel indemn am stiut ce trebuie sa fac pentru familia noastra. Multa coliva pentru tata si mama! La fel cum, pentru cei pe care ii dorim cuprinsi in calendare, trebuie sa facem multa rugaciune, pentru ca nu faptul ca sunt in calendar ajuta, ci doar apropierea de Lumina multa.

Nu sunt nici modesta, nici mandra, nici smerita. Sunt doar bucuroasa, ca atunci cand tata  a spus ca orice-i voi spune, nimeni nu va auzi, decat noi doi, daca curat vom vorbi, este adevarat. Pentru ca de iubit enorm, stia tata cat il iubesc iar despre iubirea sa pentru familie, nici nu putea spune, de nod in gat. Stiti cum li se pune unor parinti, nodul acela in gat, dureros, cand iubesc in familie. Si am fost furioasa o vreme, ca nu l-am ascultat pe tata. La nici un capitol din sfat.

Tata, acum ca aceasta postare nu e nici epistola, nici capitol de carte, sa o semnez cu dulcegarii, tare as vrea, sa o semnez cu Adriana, tare mi-ar placea. 

Dar, pentru ca mereu exista un dar, o voi semna cu numele nostru de familie, daruit de catre iubit si alintat de catre cateva pustoaice din parc si de la batator, cand imi cantau toate in cor: Popescuto, Popescuto, cu bujori in obrajori. Popescuto, asa vom semna cartea. Si o vom darui tuturor femeilor. Am fost o fetita, m-ati crescut ca pe o pustoaica, m-am transformat treptat in vipera. Din cer, iubirea voastra, a scos veninul din mine si acum, sunt doar sotie stirba si raraita, ca ratata, cum vor sa ma faca semnalele de la televizor, nu am fost niciodata. O Popescut! Asta sunt! Sotie, mic scriitor!

Blogul din culoare de padure si-a schimbat fata, oglinda de cer este limpede, scrieti voi, dragii mei parinti, toate capitolele de acum inainte, cu degetul nu pe nisip, nici pe apa de mare, scrieti cuvintele pe apa de ploaie. Si in zilele cand afara ploua, imi voi intinde mainile, cu palmele in sus, ploaia le va saruta, le va mangaia, si din ea, imi vor creste in degete, toate capitolele, ramase nescrise, din carte. Si va rog, aveti grija de poarta, de gard, de casa batraneasca, de gradina noastra. Eu sunt inca neputincioasa si familia este obosita. Si asa este si drept si corect in fata lui tataie si mamaie. Ei nu au fost haine murdare, cum sunt eu cand stau prin casa sau cand duc gunoiul. Ei au fost, sunt si vor fi mereu cetateni ceresti europeni. Si lansarea de carte, felicitarile, masa si dansul, de data aceasta mi le doresc in gradina noastra. Traditional. In familie, printre prieteni cu Multumire si Slava Domnului, cu Bucurie pentru Maicuta si cu o bere la halba si un vin pentru mine, o fosta alcoolica iubitoare de carte si paine. Si de mai este frica de Dumnezeu pe strada, spuneti-le ca Dumnezeu e Bine, Gustos si Bun. Si doreste ca acolo unde pofteste, omul cand lucreaza sa lucreze si spovedit si impartasit. Asa am facut eu, pentru ca altfel, muream de greu ce imi era, dara asa, lucrarea nu-i grea si vorbitul cu tata, chiar intre cer si pamant, e doar vant placut! Si tata, eu mi-s tarancuta prostuta, impiedicata la treapata de Miorita, dar mi-s acum Popescuta si nu prea stiu  amu a mai  scrie cu diacritice. Poate gasesti dumneata, pe cineva sa ma ajute cu litera. Ca la cuvant, dupa cum observi, sufla de data aceasta vant bunicel, nu cum a suflat cand am inscris-o pe Ida in oglinda, dupa ce prin padure cazu-se o ghinda. Si ghinda, probabil purtata de o veverita, din ghinda a ramas doar da.

Da! Da! Da! 

Iubirea mereu a fost, este si va fi dreapta si mereu acolo unde unora li se pare ca este blestem, doar pentru cei care iubesc, nu judeca ci doar au rabdare, florile din nou cresc, chiar si din multe gunoaie si din fum, sa nu razi tata, un barbat, ducand si el gunoiul, mi-a spus ca nemtii fac lacuri si uleiuri pentru picturi si din peturi medicamente pentru mine, ca par cam... nebuna?!...habotnica?!...simpatica, doamna! simpatica!!!

Tata si atunci am priceput ca aud voci. Pentru ca eu nu sunt doamna. Eu sunt sotie. Pe vesnicie. Se aude pe cd-ul de la Cununie! Si tata,  Slujba de Cununie, tata, nu se uita! Nici a voastra, nici a noastra, nici a lor! Si nici boltele de multi trandafiri de la cofetarie. O bolta rosie voua, o bolta galbena noua, o bolta tot rosie, lor! Si albastru peste tot cerul si peste voi si peste noi si peste ei. O mare de cer iubitor, pentru ca acolo unde omul iarta, Dumnezeu iubeste. Intreit!

Si tare m-as bucura daca generatia noastra nu ar fi suparata pe generatia voastra sau pe generatia lor.

Pentru ca asa e si la football. Se alearga, se impiedica, se ridica si cand unii, cand altii...goooool! Good!

Asa si acum, si unii si altii, daca spunem in cor un Tatal nostru de Rusalii, acolo unde cu multi ani in urma s-a cantat olecuta gresit, pentru ca decat mort, cum nu ii place lui Dumnezeu, mai bine spovedit si foarte viu, Tatal nostru, fericit ne va ierta si apoi ne va ajuta sa spalam, fiecare rusinea, la casa noastra. Pentru ca este stiut, de cand sarpele la inaltime a vrut, la cateva generatii, istoria se repeta, cum ne spuneai si tu, tata. Si pentru familia noastra, a platit factura la cer, mama! Si multe alte mame! 

Sarut mana, tata si mama! Pentru ca v-ati priceput la iubit! Un pic nemteste si mult romaneste!

Si pentru ca trebuie sa daramam si un mit in dimineata aceasta, cum ca Popeasca a uitat sa zambeasca, va trimit si un banc, cum se spuneau pe vremea voastra, cand nu se mai gasea ceva hranitor de citit, dar cand inima avea si ea, ca orice inima, nevoie de caldura, ca sa lucreze trainic.

Gheorghe si Maria, dupa cununie, pentru ca la anatomie nu au invatat sa faureasca dragoste, vroiau si ei, ca tot omul, sa faca sex. Adica copil. Si timizi amandoi, dupa ce rand pe rand si-au dat jos hainele frumoase si sfintite la Cununie, asezati frumos in pat, cu privirile tintuite pe tavan, stateau.
Si la un moment dat, nu mai stiu care dintre ei, ca atunci m-a pufnit rasul, pentru ca era haios cel care spunea bancul si stiam ca mai auzisem candva vorba cu Gheorghe si Maria si footballul, unul dintre ei a spus: Ia vezi, barbate sau femeie, oare nu este cineva la poarta sa vina sa ne faca copil?

Si din ras, iar am dat in plans. Pentru ca mi-am amintit de mine, cum priveam poarta, pe care asteptam sa intre tata, reintors din  excursia din Germania.

Era seara. In brate la mama, plangeam sa vina mai repede tata acasa. Pe bolta, stelele, imi faceau smechere semne prietenesti.
-Uite, mama, stelele sclipesc!
-Vleau sa vina mai lepede tata!
Care a fost tata, primul cuvant pe care ni l-ai spus cand ai deschis poarta?!

Sarut mana, tata! Sarut mana, mama!
Hristos a Inviat!

Niciun comentariu: