vineri, 5 iunie 2015

Cel mai frumos barbat

Buna seara!

La voi miroase teiul?! La noi inca nu. Dar am primit un mic buchetel cules dintr-un cartier in care teii au deja miros. Din cartierul in care am copilarit in primii ani. In cei sapte ani de acasa.

In aceasta luna, va anunt ca veti gasi pe blog cel mai frumos barbat. Multiplicat! Il voi numi barbatul din flori de tei. Pentru a intra in aceasta categorie, barbatul din flori de tei trebuie sa fie harnic. Harnic, adica talentat, priceput, daruitor. Daruitor de bucurie!

Pentru mine, la fel cum cred ca este pentru oricare fata, cel mai frumos barbat este cel de care este indragostita.

Eu sunt indragostita de toti barbatii care seamana cu tata. Cum tata este plecat demult la Cer, nu imi mai este teama sa marturisesc cat de harnic, frumos, bun, destept, este tata. Cand eram mica, mereu imi era teama ca alti copii mi-l vor lua pe tata, ei neavand un tata ca al nostru. Tata este! Acum, in alt loc. Si de acolo, toata bucuria pe care sufletul lui o traieste, se coboara si la noi.

De dimineata eram necajita ca teiul nostru inca nu a inflorit. Nici nu banuiam ca ma voi intoarce acasa cu un buchetel de tei parfumat.

Tata, tataie, strabunicul. In fotografie este strabunicul cu iubita lui. Strabunica. S-au nascut pe la 1860. In alta tara. Dar au iubit enorm aici. Si asa s-au nascut copiii lor. La sfarsitul anilor 1800 si inceputul anilor 1900. Si copiii lor s-au indragsotit si au nascut alti copii. Prin anii 1930- 1940. Si copiii copiilor lor ne-au chemat la viata pe noi. Din dragoste. Inainte si dupa decret. Decretul  Nr. 770 din  1 octombrie 1966. Faptul ca stiu sigur ca am fost chemati la viata din dragoste, imi confera, indiferent de situatiile din viata, credinta ca mereu le vom depasi pe cele grele. Pentru ca dragostea nu cade niciodata.

Din dragoste, bunicii si parintii s-au preocupat de educatia noastra, cel mai mult in cei sapte ani de acasa. Nu i-a invatat nimeni sa procedeze asa, doar dragostea i-a indrumat.

Ne-au invatat lucruri simple si lucruri complicate, cum ar fi scrisul, cititul, socotitul, crosetatul. Lucrurile simple, cum sa mancam, cum sa vorbim, cum sa spunem sarut mana, cum sa fim cuminti, cum sa nu trantim usile, cum sa ne spalam pe dinti, au fost si ele, des repetate impreuna cu ei, ca sa ne intre bine in minte.

Si pe urma ne-au trimis la scoala. Si ce invatam la scoala, repetam acasa.

Toate aceste lucruri le-au facut cu dragoste si cu rabdare. Nu erau ore multe de televizor, asadar aveau timp berechet si pentru ei si pentru noi. Mergeam la plimbare pe camp, culegeam flori pentru ierbar si fluturi pentru insectar. Ii plimbam un pic in borcan, si cand traversam soseaua sa ne intoarcem la bloc, ii eliberam. Ura! strigam. Fluturii sunt liberi! Insectarul putea sa mai astepte. In loc de insectar mai confectionam un ierbar.

La sfarsit de saptamana, mergeam in oras, fie la filme pentru copii, la Doina, fie prin expozitii. Duminica, la Martisor la Liturghie. Mama si tata in biserica, noi copii, cu pauze prin livada de visini.

Tata mi-a tras o singura palma. Meritam o duzina! Pentru ca nu l-am ascultat! Si pentru ca Doamne fereste, neascultandu-l, puteam sa patim ceva foarte rau. Si eu si prietena mea. Ne-a spus sa nu mergem dincolo de camp, spre tirurile cu guma de mestecat. Noi, curioase, am traversat soseaua, am pornit prin lanul de grau, ne-am intors la jumatatea drumului. Ne-am intalnit cu tata, care vazand din ce directie venim, a inteles ca nu am ascultat. M-am suparat atunci pentru palma primita, mai ales ca aveam tone de argumente, doar ne-am intors din drum!

Acum, cand sunt suparata pe mine, imi palmuiesc si celalat obraz. Are efect foarte bun! Simt ca tata este langa mine si acum el este cel care imi aduce argumente ca nu trebuie sa fiu atat de exigenta.

De ce imi trag din cand in cand cate o palma?! Pentru ca nu l-am ascultat pe tata. L-am auzit de auzit, dar nu l-am ascultat: "Sa nu te duci niciodata la straini! Sa nu te iei dupa straini!" Asa ne-a spus in legatura cu tirurile de peste camp. Si a repetat de cateva ori, ca sa ne intre bine in minte.

La un moment dat, la o ora de dirigentie sau PTAP sau ceva de educatie civica, acum nu mai imi amintesc exact cum se numea ora, am citit articolele din Decret.

Si am uitat ca nu trebuie sa ma iau dupa straini. pentru ca nici eu, nici tata, nu ii cunosteam pe cei care l-au scris.

Si scria asa, la Art. 2
In mod cu totul exceptional intreruperea cursului sarcinii va fi autorizata potrivit prevederilor art. 5, in cazurile in care:
  a) sarcina pune viata femeii intr-o stare de pericol care nu poate fi inlaturat printr-un alt mijloc;
   b) unul din parinti sufera de o boala grava, care se transmite ereditar, sau care determina malformatiuni congenitale grave;
  c) femeia insarcinata prezinta invaliditati grave fizice, psihice sau senzoriale;
   d) femeia este in virsta de peste 45 de ani;
  e) femeia a nascut patru copii si ii are in ingrijire;
  f) sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.
Eram destul de mare si de scolita ca sa stiu ce inseamna ereditar.

Si cartile de specialitate si medicii spuneau ca boala mamei noastre este grava si se transmite ereditar.

Si acum, daca tata ar fi langa mine, fata in fata, mi-ar spune: "De ce te-ai increzut in straini?! Nici Decretul, nici cartile de specialitate, nici medicii, nu erau din famila noastra, nu erau decat niste straini".

Si tata, impreuna cu mama, cu tataie, cu mamaie, cu bunicii, cu strabunicii, mi-ar mai spune: "Iarta-i ca nici ei nu au stiut ce scriu!"

Dar inima, sufletul meu ar fi trebuit sa stie! Pentru ca in copilarie si in adolescenta, pana sa plece mama, duminica, mergeam la Martisor. Si pe deal la Bucur sau la Patriarhie! Si pe urma, cu tata, mergeam la mormant la mama. Si pe alei, vorbeam foarte mult. Despre cat de frumoasa, harnica, desteapta si buna era mama.

"Asa a fost sa fie!"  Dar inca ma doare de multe ori la suflet. Pentru ca mereu, inca de mica, mi-am dorit sa fiu mama cand voi fi mare si mamaie cand voi fi batrana. Si pentru ca baietii ar fi semanat, harnici, cu tata. Si fetele, harnice cu mama soacra. Si tata semana cu tataie si tataie cu parintii lui, strabunicul si strabunica. Si priviti sus, ce harnici erau!

Si copiii ar fi invatat la aceeasi scoala unde tata repara bancile, si la aceleasi licee unde am invat si noi. La facultate, daca nu sau da si unde, ar fi fost doar optiunea lor. Scoala generala aproape de casa si liceul, traditional, Lazar, Spiru sau Caragiale. 

Si imi pare rau ca nu ii cunosc pe strastranepotii lui strabunicul si ai lui strabunica. Pentru ca am avut incredere in Decret, carti de specialitate si medici, mai mult decat in familie si dragoste.

Am fost o fata frumoasa. Nu mai sunt. Dorul si durerea au lasat urme. Sunt o femeie care a gresit. In primul rand fata de fetita si adolescenta care am fost. Mi-am tradat visul din copilarie. Nu sunt cu copiii langa noi. Anul acesta sarbatorim 30 de ani de la terminarea liceului. Mi-ar fi placut, daca urmeaza sa ne intalnim, sa merg la intalnire cu o droaie de copii si nepotei dupa noi. N-a fost sa fie! Asa le voi spune colegilor, voi face o gluma, ma voi preface ca nu imi pasa. Si ma voi bucura de realizarile lor. Eu, din cauza dorului si al durerii, nu am realizat nimic. Nu sunt nici mama, cum imi dorea, nici scriitoare cum promiteam, nici hidrotehnista cum am hotarat cand am dat la facultate. Nici cfg-ista cum am lucrat cativa ani.

Sunt doar o femeie care a gresit foarte mult. O femeie care se bucura ca a fost iertata de Dumnezeu. O femeie care ieri era suparata pe ea, azi nu, maine iar ma apuca probabil supararea. Asa e sambata. Pe urma, duminica, la Sfanta Liturghie, e mai bine. Asa va fi toata viata. Cu dor. Dar simt ca se diminueaza durerea. Si stiu ca trebuie sa ascult de tata si de neamul nostru si sa iert.Total si definitiv. Sa nu mai privesc in urma cu durere ci doar inainte cu incredere, cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste. Pentru ca la Dumnezeu orice este posibil.

Privesc copacii. Nu toti sunt fructiferi. Nu toti copacii fructiferi ajung cu toate fructele in toamna. Si spre bucuria mea, am constatat ca si cei care nu au livada, toamna, se bucura din darnicia celor care au.

Ca sa gandesc asa, au fost necesari ani multi. Din 1999 pana acum. Cu poteci batatorite spre Taina Spovedaniei. Cu Sfantul Maslu si Sfanta Liturghie.

Cu indelunga rabdare din partea parintelui duhovnic, a familiei si a prietenilor. Cu dorinta tuturor de a nu mai suferi.

Sunteti de multi ani, oaspeti pe acest blog. Sapte ani ati fost alaturi de dorul si de durerea mea. Multi dintre voi ati crezut, asa cum mi-ati scris, ca eu va ajut pe voi. Realitatea este ca voi m-ati ajutat foarte mult pe mine.

Pentru ca dorul si durerea m-au transformat intr-o uracioasa. Mereu pusa pe critica, in vorbirea directa. Pe blog insa, am scris, asa cum mi-am dorit mereu  sa fiu. Sincera. Eu insami. Asa cum eram pana in vara anului 1993.

M-a salvat faptul ca pana in 1993, timp de 26 de ani, indiferent de vremuri, am fost deseori fericita.

Gustul si amintirea fericirii mi-au fost tinta la care imi doream sa ajung. Multe din postarile de pe blog sunt scrise in momente fericite. Altele sunt scrise in momente cand imi doream sa redevin fericita.

Boala mamei mele are un nume frumos. Feminin. Sunt diagnosticati si barbatii cu ea. Multa vreme am crezut ca este un blestem. Ieri am scris despre ea, dar am mintit un pic. Am scris ca si cum ar fi scris altcineva. 

In aceasta seara, din multe motive, dar mai ales pentru ca sunt indragostita de ea, pentru ca boala mamei mele, diagnosticata gresit sau nu, m-a ajutat foarte mult. Sa scap de mandria care ma cotropise pana la cea mai fina celula.

De cand am invatat sa scriu si sa citesc, de la 5 ani, am devenit din ce in ce mai mandra. Si mandria mi-a rapit multe clipe de liniste si bucurie.

Daca voi reusi pana la finalul acestui articol sa scriu numele bolii, inseamna ca am invins mandria. 

In familie, scoala generala si cartier, rudele, colegii, prietenii, vecinii, stiau despre boala mamei. Nu aveam cum sa o ascundem.

Dar la liceu, la facultate, la birou, doar cei foarte apropiati stiau despre ea. Pentru ca foarte multa vreme am crezut ca este o boala rusinoasa.

Cand eram mica, pentru ca mama a primit diagnosticul cand eram prin clasa a treia, mergeam la ea la spital si cand reveneam acasa, ma intrebam ce se intampla cu mama. Mereu o gaseam trista.

Mama canta Pricesne. Cand era in Ardeal. Mama era tesatoare, dar toti care o vedeau credeau ca este doctorita. Mama era frumoasa. Avea haine croite elegant, genti frumoase, rochii in culori placute, prefera o singura culoare sau combinatia alb negru. Avea pantofi frumosi, cu varf ascutit se purtau pe vremea aceea. Si eu ma incaltam prin casa cu ei. Cum fac toate fetitele cu pantofii mamelor. Si tata era indragostit pana peste cap de mama. Si mama ii ajungea pana la umar si ea, in paltonas verde fistic, si tata, in palton bleumarin, cu capul mamei sprijinit de umarul lui, erau personajele mele preferate de poveste de viata. Si verdele mamei e oglindea in privirea albastra a tatei. Si mama avea privire de caprioara.

Si la tesatorie la mama era zgomot. Si mama era harnica. Tesea frumos, vorbea frumos, primea insigne de la partid. Pana intr-o zi, cand ceva a durut-o foarte mult la suflet. Si de la tesatorie, a ajuns la spital. Cunoscand-o pe mama, stiu sigur ca a fost sincera. Ca ce gandea si credea, aia marturisea. Era anul 1976. Plus, minus un an. Anul cand mama, tata si familia au fost anuntati ca mama are Sindrom Schizofrenic.

Eu am aflat mult mai tarziu ce are mama. Si am crezut ce scria pe biletul de iesire din spital.

Acum, dupa atata amar de ani, dupa ce am trecut si eu prin dorurile si durerile mamei noastre, stiu ca mama nu a avut nici un Sindrom Schizofrenic. Mama a fost doar sincera. Intr-o vreme in care, la sedintele cu parintii, copiii erau invitai la sedinta si incurajati sa se toarne unul pe altul.

Atunci, in scoala generala, cand doamna noastra invatatoare a fost bolnava si i-a tinut locul o tovarasa, am avut si eu un sindrom schizofrenic. M-a apucat plansul. Pentru ca nu stiam si nici nu aveam ce sa torn. Pentru ca in cei sapte ani de acasa, mama si tata ne-au invatat sa nu fim turnatori. Mereu ne spuneau ca apa este pretioasa si nu trebuie turnata pe jos. Si la sedinta cu parintii, am plans de mama focului. Bine ca eram cu tata langa mine. M-a scos usor din clasa, pana sa observe cineva ca mi se zgaltaie stomacul de plans, a gasit el o scuza, ca doar era tata, am stat pe hol, cu fereastra deschisa si cu multe "inspira adanc, respira si gata, o sa treaca", pana la urma a trecut. M-am spalat cu multa apa rece si cand am intrat in clasa, am zambit ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Trecuse plansul, trecuse de banca mea, indemnul la turnatorie. Scapasem cu fata curata si nici nu auzisem daca cineva a avut ceva de turnat la adresa mea. Mandra cum eram, banuiam ca nu.

Ma gandesc cu groaza, ce s-ar fi intamplat daca nu era tata, in banca, langa mine. As fi plans, urat de tot, cine stie ce adevaruri as fi spus, sindrom schizofrenic, si-ar fi dat unii cu parerea, ca doar este ereditar.

Din pacate, tata nu avea cum sa fie langa mama la tesatorie. Si nici nu era medic, si nici nu avea facultate, era doar electrician. Si avea doi copii, cu mama. Si pentru ca aveau respect pentru haltul alb, au crezut ca este asa cum au spus.

Singura care nu a crezut, a fost sora cea mare a tatei. Cu ani in urma, varul nostru, de numai cateva saptamani, dintr-o injectie facuta neglijent, la policlinica, pana acasa a pierdut mult sange si a murit.

Matusa mea nu mergea la servici. Unchiul meu isi permitea sa o tina acasa. Si cand o durea sufletul, plangea si avea sindrom schizofrenic stiut doar de ei si de mamaie si de tataie. Si pentru ca nu era la servici, ii trecea repede sindromul. Toti o consolau. Matusa a murit la 70 de ani. Pentru ca a facut sndrom acasa, nu la servici. Mama avea 44 de ani cand ne-a facut orfani. Pentru ca sindromul a prins-o la tesatoria de partid. Si cand mama canta Pricesne si O Sole mio, se cutremura ceva in inima mea. Si eu, pentru ca stiam ca mama are sindrom din acela rusinos, ii ceream sa taca.

Astazi m-am impacat cu partidul. Sa va spun cum am reusit. Am tot repetat parti-dul, parti-dul, parti- dul. Adica party. Si mi-am amintit cum la un party, in vremea liceului, am mancat niste dulciuri si pe urma am baut o bere. Si mi-a fost foarte rau si la plecare, langa un copac, am turnat tot ce mancasem si bausem la party. Si mi-am amintit ca am baut un pic mai multa bere pentru ca vroiam sa uit ca mama nu mai era langa mine. Si Doamne, Doamne, nu a vrut sa uit. M-a pus sa torn tot ce bausem si mancasem, mi-a tinut fruntea in palmele unei tanti pe strada, m-a mangaiat si mi-a spus ca "asa e cand esti tanar, se mai intimpla". Si am plecat repede spre statia de autobuz, m-am urcat, am inceput sa plang, de furie, de rusine, cu gluga trasa mult peste ochi, sa nu se prinda calatorii ca am sindrom. Si acasa, tata, m-a mirosit ca am patit ceva. M-a imbratisat, mi-a spus ca "asa e cand esti tanar, se mai intimpla". Si cu amintirea cu party, berea, dulciurile, turnatul de stomac, tanti, autobuzul, tata si "asa e cand esti tanar, se mai intimpla" de doua ori spus, sa imi intre bine la minte, am reusit sa ma impac cu patidul. Era si el tanar. Si a gresit. Cu mama. Cu alte mame. Cu alti copii. Dar a trecut. Azi, cel putin cu numele, nu mai e nici macar tanar. Sa-l dau in judecata, nu am pe cine. Sa-l consider dusman, tot trebuie sa il iert. Prefer sa il consider ca a fost tanar. Si ca prin el, Dumnezeu m-a scapat de mandrie. Prin el si prin Schizofrenia atribuita mamei.

Si mergand pe firul apei de munte, ma gandesc, intrebandu-ma: "Nu cumva, bunicul mamei, Schiopu Gaureanu, cand s-a intors de pe front si l-a intalnit la Blaj pe Eminescu si a stat la povesti cu dansul, nu cumva a luat un pic de schizofrenie de la Poet?!"

Nici nu vreau sa aprofundez acest gand, pentru ca iar ma ia cu mandrie. Mai ales ca tataie si tata m-au invatat sa citesc si sa scriu, pe poeziile lui Eminescu.

Cel mai frumos barbat este tata. Pentru ca tata nu s-a rusinat niciodata de Schizofrenia mamei. A acceptat-o, a iubit-o, mi-a incredintat-o cand a plecat si el, tanar, avand doar 55 de ani. Mi-a spus sa am grija de ea, sa o iubesc, sa o ajut, sa o tolerez, sa nu o consider un blestem. Sa am rabdare sa devina binecuvantare. Si sa scriu mereu, asa cum m-au invatat ei, tataie si tata. Sincer. Si orice s-ar intampla, sa nu cred cand cineva vrea sa ma convinga despre Eminescu ca a avut sindrom.

Tata, mama, simt ca sunteti bucurosi. Ca am scapat de mandrie. Partidul nu mai e, acum sindrom are multa lume.

Sindrom. Si-n-dr-om. Pai sa vedem. Si sa cantam:

Si, a saptea nota muzicala
N ca de la Mosul Bun,
Dr doctor dragastos
Om e omul cel frumos!
Doamne, vrei sa scriu
Ca sindromul schizofriu,
Il tratezi Tu bucuros,
De-ti cere familia, frumos?!

Ai Reteta de Iubire,
Mi-ai prescris - O chiar si mie.
Ai in Taina, Un Leac Bun,
Pentru orisice sindrom.
Si in Carte scrie bine,
Ca nu este deloc bine,
Sa-i spui omului "nebun" 
Si sa-i pui sindrom in drum
Este lucru de rusine
Pentru ca si omul cela,
Este ruda cu barbatul si femeia.

Dragi prieteni, nu va speriati daca aveti in familie sau printre prieteni persoane care sunt altfel decat dumneavoastra.

Inchei cu o anecdota. "Doi parinti, exasperati ca fiica lor este altfel decat ceilati copii, au mers cu ea la psiholog. Musai sa plece de la psiholog cu diagnostic si reteta. Psihologul, intelept si tata de fata, i-a invitat sa iasa toti trei afara un pic din cabinet. Si inainte de a iesi si a inchide usa, a dat drumul la muzica. Au iesit, au inchis usa, au privit pe geamul de la usa. Copila, pe varfuri, dansa. Cu gratie, cu verva, dupa cum curgea muzica. Se credea pe scena, facea piruete, plecaciuni, imaginandu-si meritatele aplauze.

Vedeti, fiica dumneavoastra va deveni o minunata balerina. Stie cum sa se poarte pe scena! Trebuie doar sa o inscrieti la o scoala de balet."

Din copilarie pana acum am umblat de multe ori pe aleile cu schizofrenie. Nu am vazut nici un nesimtit pe acolo. Doar persoane care sunt altfel. Mult mai sensibile decat noi.

Nu ma pricep la schizofrenie. Dar ceva tot am inteles. Apare acolo unde se sfarsete increderea. Si de multe ori de la extaz la agonie nu este decat un singur pas. Dar daca familia si prietenii au indelunga rabdare, nadejde, credinta si dragoste, orice persoana poate fi trasa din agonie.

Va multumesc pentru rabdare. Sunteti minunati! Cei mai frumosi oameni! Oameni, dupa Chipul si asemanarea Lui Dumnezeu. Barbati si femei. Ati reusit sa ma trageti din agonie. Fiti bucurosi!

Cu drag, 
Adriana

PS. Tu esti minunat! Dar Tu nu citesti bloguri. Sau si Tu, Doamne?! Pana la umatorul articol pe dardindar, ne intalnim dincolo de aceasta fotografie. Impreuna cu trei frati, sa invatam sa alegem in viata doar acele activitati care ne bucura sufletul si il fac doar sa infloreasca.
http://dincasadirectinrai.blogspot.ro/2015/06/maria-lazar-si-marta.html

Niciun comentariu: