marți, 31 martie 2015

Ceai:Apa colorata, calda , aromata cu menta

Sfarsit de martie

Ca oricare femeie, ca oricare om si noi suntem doritori de frumos, de sanatos, de curat, de proaspat, de iubire. de compasiune, de comuniune, de comunicare. Doritori de renuntare la eu minte sau la eu trup sau la eu suflet. De regasire, reintregire, reunire in noi insine. Noi, adica un eu insanatosit la suflet, la minte, la trup.

Nu stiu cum de la noi am ajuns la eu dar stiu cum de la eu ma reintorc la noi. Cu mult efort, cu multa daruire, cu multa rugaciune. A Bisericii, a familiei, a prietenilor. Cu ascultare de parintele duhovnic, atat cat pot sa ascult, cu ascultare de familie si de prieteni, pentru ca e foarte greu sa renunt la eul meu potrivnic. 

Cu participare la Taina Sfantului Maslu, cu incredere in Taina Spovedaniei, cu duminici pornite spre Sfanta Liturghie. Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste. Dragoste, recunosc, mai ales pentru sufletul nostru. Pentru ca intre minte si trup, sufletul este precum un copil. De care mintea ca o mama buna si trupul ca un tata bun, si invers, trebuie sa se ingrijeasca.

In urma cu cativa ani, un gand urat mi s-a furisat, parsiv in minte. Ca e mai bine sa stai cu capul in nisip, sa mori de frica, precum un strut. Am stiut din primul moment ca nu este acela gandul meu. Si am fugit cu el la doctor, la doctor si la doctor. Si am ascultat si am inteles de care doctor au nevoie sufletul, trupul si mintea mea. Si m-am rugat sa nu pierd timp pe drumuri, pentru ca nu imi permit pierderea timpului. L-am pierdut de cateva ori in tinerete si cred ca din acest motiv m-am si imbolnavit.

Fara Doctorul sufletelor noastre, Hristos, as ameti si astazi pe strada. Pornita, de fiecare data, in cautarea timpului pierdut. 

Este sfarsit de martie si poate din cauza aerului primavaratic, imi vine sa tot cant. Dar nu am voce. Doar dorinta, fara pic de vointa. Dar este bine, pentru ca acum, cel putin, stiu de unde mi se trage lipsa de vointa; stiu cum se recapata si cu rabdare ma pregatesc sa o redobandesc. Din Sfantul Maslu, din Taina Spovedaniei, din Sfanta Liturghie.

Obosesc repede, ma enervez usor, sunt iritabila. Daca stau prea mult timp departe de Biserica, de familie, de prieteni. Pentru ca sunt femeie, creata de Dumnezeu spre a fi de folos barbatului, nu in stransa competitie cu el.

Pana sa inteleg acest fapt simplu, am invatat 18 ani pe bancile scolii si nu am priceput nimic si 16 ani pe langa strana din biserica si abia acum parca pricep cate ceva. Acum inteleg de ce, mamaie doar cu ani mai putini de scoala decat mine, le stia aproape pe toate. Sincera sa fiu, cred ca le stia pe toate cele care ii erau de folos. Si cand nu stia ceva, il intreba pe tataie. Si cand tataie nu stia ceva, intreba, fara sa ii fie rusine, exact acolo de unde stia ca va primi raspunsul corect si de folos.

Foarte multa vreme, crezand ca trebuie sa le stiu oricand, pe toate, mi-a fost rusine sa intreb. Din mandrie. Din prostie, as adauga, sincera sa fiu. Din necunostinta de cauza, ca sa fiu si un pic blanda cu mine. De buna voie si nesilita de nimeni.

Daca vreti sa va faceti un bine, cititi Viata Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca si toate Vietile Fecioarelor si Femeilor Sfinte.

Dumnezeu a creat omul si este firesc sa il si iubeasca, sa il ierte, sa il reaseze acolo de unde a cazut.

Dar este firesc ca si omul sa stie cine l-a creat si cine il iubeste si sa sa fereasca de cel care ii tot pune piedica pe drum.

Ma bucur ca am scris, ma bucur ca veniti si cititi, dar cel mai mult m-as bucura sa va stiu fericiti. In Biserica, in familie, printre prieteni. Prietenia, iubirea, Dumnezeu, micsoreaza distantele dintre oameni. Te bucuri tu, ma bucur si eu, daca suntem prieteni, indiferent cati kilometri sunt intre noi. Este ca si cum am innota impreuna intr-o mare de bucurie, de iubire, de fericire.

Din pacate, invers se intampla daca nu ma iubesti, daca nu te iubesc, daca nu ne iubim unii pe altii si impreuna pe Dumnezeu. In loc de inot, practicam scufundari in mocirla

Ne revedem dupa Sambata lui Lazar sau dupa Inviere sau  dupa Izvorul Tamaduirii. Sau poate dupa Inaltare sau dupa Rusalii. Scrisul pe blog este imprevizibil. La fel cum inca mai suntem si noi, femeile, un pic zapacite. Dar poate ca tocmai acesta este farmecul nostru, cine stie?! Doar Dumnezeu si mintile prin care Dansul circula.

Hristos a Inviat! E un salut binevenit in orice zi. Cu bucurie!





Drumurile noastre



Dan George Spătaru 
Cantaret roman
2 octombrie 1939, Aliman, Constanța - 8 septembrie 2004, București

Tot ce-a fost în viața mea odată
Voi lăsa uitării
Ani și luni și nopți, la rând, povară
Clipa despărțirii

N-am să-ți cer, ce nu-mi poți da vreodată
N-am să-ți cer iubirea
N-am să bat la porți închise iară
Nu-ți feri privirea

Drumurile noastre poate
Se vor întâlnii vreodată
Drumurile și iubirea
Gândurile, fericirea
(x2)

Voi păstra mereu în amintire
Dragostea curată
Voi spera mereu într-o iubire
Cum n-a fost vreodată

Gândul că mă vei respringe iară
Gândul mă-nfioară
Lasă-mi doar prietenia care
Glasul meu o cheamă

Drumurile noastre poate
Se vor întâlnii vreodată
Drumurile și iubirea
Gândurile, fericïrea

(x2)

Pentru Voi

Cred ca primavara,
Iubirea, 
Face curtatenie 
In inima, in suflet si in minte,
Cu Lumina vrea sa ne incante.
Cu Lumina vrea sa ne hraneasca
Cu Lumina vrea, Iubirea, sa ne creasca.
Cred ca vara,
Cand Lumina, este Sus,
Din Iubire,
Dulce, 
Mangaiere, 
Adiere,
Se pogoara 
Peste inima, in suflet si in minte
Cu Iubire viata sa ne-o umple!
Slaba-am fost la minte
Doamne, 
- amar de vreme,
De-am uitat sa fac,
Si eu primavara, 
Curat, curtii,
Mai devreme.
Astfel,
Ani de-a randul,
Toamna m-a durut,
De-n sfarsit de iarna,
Sufletul mi-am frant.
Azi, 
E primavara
Si privesc spre Cer
Asteptand Lumina,
Adusa de El.
Cu aceste ganduri,
Vreau sa-I multumesc
Pentru toata vremea,
Cand,
Cu-ngaduinta,
M-a supravegheat
Sa nu mai gresesc.

Cor cu dus

Dis de dimineata, 
La fereastra,
Corcodusul mi-a batut:
"Scoala-te surioara,
Este dimineata!"
Si ceva in minte m-a durut.
Am deschis fereastra,
Am privit mai bine
Flori de corcodus,
Mi-au strapuns privirea
Chiar intr-o secunda, 
Dulce, amintirea, 
Mi-a mangaiat tampla,
Mi-a racorit fruntea,
Mi-a soptit, din nou, 
In inima, Iubirea.
Si zambind, 
La vesel corcodus,
Am cantat, 
Un cantec, 
Chiar acesta, 
Ca si cum l-as fi cantat,
Intr-un cor, 
Sub dus.
Cand din apa 
Buna si sarata-a marii
Ieseam, 
In vacanta mare,
Pionierii tarii.

Corcodus,
Corcodus,
Corcodus!
Florile tale, din primavara,
Ne-au sedus!
Albe, delicate, fericite,
Printre frunze verzi, ingramadite!
Anii tineretii i-ai inmiresmat,
Astazi la fereastra ne-ai chemat
Si privind ferestrele mai bine,
Draga corcodusule, 
Ne e un pic, rusine.
Nu este frumos 
La o fereastra murdara,
Sa ramana afara 
Flori de primavara!

Am sters si fereastra
Si-am privit cu drag 
La corcodus.
Soarele, de sus, 
I-a facut din raze blande, 
Dus.
Si privind mai bine,
Chiar am vazut bine?!
Mi-au facut cu mana, semn,
Florile,
Albe, delicate, fericite,
Vesel ciripite,
Care locuiesc, 
Sub fereastra noastra,
Chiar in corcodus!

Copacul



Aurelian Andreescu
Cantaret roman
12 mai 1942, București - d. 22 iulie 1986, Constanța 

In gradina casei mele e copacul
Care canta si pe frunze si pe vant
Care stie tot ce-mi place si ce simt
Care stie cantecul ce-n gand il cant
In gradina casei mele e copacul
Care-mi spune sa fiu mandru cum e el
Care-mi spune sa-mi tin fruntea dreapta tot mereu
Fie ploaie, fie soare, fie nori,
Tot ca el.

Copacul demn se-nalta in gradina mea
Incarcat de roade si de noapte grea
Au incercat dusmani sa-l culce la pamant si sa-l stie-ngenunchiat.
Copacul demn se-nalta in gradina mea
Ametit de soare, de lumina grea.
Acest copac e trup din trupul tarii sfant
Si-o fi vesnic pe pamant

In gradina casei mele e copacul
Sta de paza si la bine, si la greu,
Simt in brate lemnul tare si-l sarut mereu
Si copacul se transforma dintrodat'
Sunt chiar eu!

Copacul demn se-nalta in gradina mea
Incarcat de roade si de noaptea grea
Au incercat dusmani sa-l culce la pamant si sa-l stie-ngenunchiat
Copacul demn se-nalta in gradina mea
Ametit de soare, de lumina grea.
Acest copac e trup din trupul tarii sfant
Si-o fi vesnïc pe pamant

luni, 30 martie 2015

Ceai de menta

Intr-o zi, traversam regulamentar strada. Pe la trecerea de pietoni. In fata mea, o doamna in varsta, s-a aplecat sa isi ridice ce ii cazuse din plasuta crosetata. Un sofer nervos, a oprit, si a intrebat-o:
- Ce-ai demento, de stai pe trecere?!
Cu o voce domoala, doamna in varsta, s-a indreptat, si-a indreptat privirea spre tanarul sofer si i-a raspuns calm:
- Mi-a cazut ceaiul de menta. Scuza-ma, te rog! Si sprintena a repornit catre trotuar.
Masina  a trecut de trecere, s-a oprit langa trotuar si tanarul sofer a coborat. S-a intors spre trecerea de pietoni, si-a dat jos ochelarii de soare si, tocmai cand credeam ca trebuie sa sar in apararea doamnei in varsta, s-a inclinat respectuos, si-a cerut iertare si a spus: 
- Sarut mana, doamna profesoara! Imi cer scuze. V-am recunoscut dupa cum ati spus "ceaiul de menta". Mi-ati predat limba rusa la scoala. Tin minte si acum ceaiul de menta cu care ne asteptati.

Mi-ar fi placut sa ascult tot dialogul pentru ca reintalnirea celor doi, pieton si sofer, promitea sa devina interesanta si afectuoasa.

Sa nu te superi pe cel care te jigneste, sa ai mereu la indemana un cuvant bun, mi se par obiceiuri ascunse undeva in trecutul indepartat.

O ceasca de ceai, cu aburul aromat, cu interlocutori binevoitori in jurul ceainicului, cu dialoguri interesante, cu intrebari rabdatoare sa primeasca raspunsul, par a fi scene din vechi piese de teatru. pentru cei care nu le-au trait. Pentru cei care le-au trait, sunt nostalgii. Sunt dorinte. De viata calma, de viata in care menta si dementa pot discuta linistit.

Mi-am propus, pentru zilele de luni, un ceai de menta. Cu cateva minute de muzica, de poezie, de arta. De tot ce este creat frumos, de catre om, inspirat de Dumnezeu. O ora de menta, in fiecare luni. Pentru stomac si minte. Dar mai ales pentru suflet. 

La plimbare prin Bucuresti

Am lasat umbrela-n cui, mi-am printat cateva randuri si-am plecat ca-i luni, un pic hai-hui, printre amintiri si ganduri:



Mi-am sters bine ochelarii prafuiti, si daca va si doriti, ce am scris, cu drag v-arat, dupa ce va odihniti.

Chiar aici voi aseza, link catre postarea mea, de rabdare veti avea:

Pan' la link, ca-s obosita, merg sa ma-odihnesc, o clipa. Si dupa ce recitesc, la lectura va primesc.

Fiind luni, am zis sa fie, cu cantec si poezie. Fiind inca zi de post, am ales despre iubire, cantece si poezie, asa cum imi plac si mie:



Fiind luni, intre duminici, tare mult m-as bucura, daca si o Viata Sfanta v-ar placea:

Pana lunea viitoare, va doresc sa aveti soare-n inimi si-n pridvor si sa tot lucrati cu spor!

Iubita de Bucuresti

Ascult o melodie frantuzeasca. Ascult si mai ca imi vine sa plang. Cum plangea Labis la Moartea caprioarei.
Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sã traiesc si-as vrea ....
Tu, iarta-mã, fecioara - tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc!
Ascult cum toate femeile sunt frumoase. Si imi vine sa plang, pentru ca nu l-am ascultat pe tata, cand imi spunea sa invat limba franceza. Imi mai spunea si ca pe vremea bunicilor, Bucurestiul era numit Micul Paris. Cateva cuvinte, asemanatoare cu ale noastre, le inteleg. La restul, doar fredonez melodia. Si ma gandesc cat de frumoase erau bunicile noastre.Si cat erau ele de apropiate de familie si de biserica. Pentru ca pe vremea cand Bucurestiul era numit Micul Paris, Biserica facea parte din viata bunicilor nostri.

Ascult cat de frumoase sunt toate femeile. Si stiu ca vor fi voci care vor spune ca nu toate femeile sunt frumoase. Dragi voci, nu stati prea bine cu privirea.Toate femeile sunt frumoase, dar nu toate isi dezvaluie frumusetea.Pentru ca inca mai sunt barbati care nu privesc bine femeia.Tin minte, imi povestea tata, stia de la tataie, pe vremea cand Bucurestiul era numit Micul Paris, femeile, cu rochii lungi, puteu suci mintea oricarui barbat, atat erau de frumoase. Si unii barbati, chiar isi suceau mintea. Dar nu atat de multi ca in zilele noastre.Pentru ca si barbatii din Bucuresti, numit, Micul Paris, stateau aproape de Biserica.

In paralel, daca tot nu inteleg limba franceza, dar bucurandu-ma melodia, citesc doua artiocole: unul despre Biserica si altul despre Bucuresti. Pentru a intelege mai bine, de ce orasul nostru drag, cu nume de Bucurie, nu mai este bucuros ca pe vreme bunicilor. Imi pare rau pentru el, fiind orasul copilariei noastre. Si inca il iubesc Si m-as bucura sa redevina Bucurestiul de altadata, acel Bucuresti, pe care il stim doar din melodii, din fotografii si din amintirile celor care inca mai sunt vii.

Si citind cu atentie, incep sa inteleg. De ce sunt femeile frumoase si triste.De ce sunt multi barbati nefericiti. De ce copiii nu mai vor sa invete la scoala si sa se joace afara. De ce multi oameni, bucuresteni, aleg tovarasia virtualului.

Indiferent de varsta, sex, religie, educatie, cultura, toti tanjim dupa fericire. Dupa frumos. Dupa curat. Dupa Adevar. In fiecare dintre noi se da o batalie intre bine si rau. Si asa apare cate o creatie sau apare cate o creatura. Asa apare gratia sau apare ura. Ies din noi, in timpul bataliei. 

Pentru ca stam departe de Biserica, creaturile noastre, din muzica, din pictura, din literatura, din vestimentatie, din gastronomie, trec de la unul la altul, ne enerveaza, ne obosesc, ne agita, ne alimenteaza cu ura. Si in noi, intre bine si rau, lupta devine si mai apriga. Si iar creaturile noastre ies la iveala. Si un cerc vicios ne cuprinde pe toti. Si ne ameteste atat de tare, de uneori ajungem sa umblam chiar pe zeci de carari, ocolind-o din nebagare de seama pe singura care  ne-ar fi de real folos. Cararea din familie catre Biserica. La biserica, avem sansa sa scapam de creaturile care ies din noi la fiecare batalie dintre bine si rau, sa facem loc sa intre mai mult bine, binele sa il ducem acasa si acolo, in armonia din familie, fiecare sa lucreze la creatia sa. 

Asa era pe vremea cand Bucurestiul era numit Micul Paris. O arata foarte limpede istoria. Citez dintr-un articol scris DeBarbati, acum 2 ani si 10 luni, despre Bucuresti. Si dupa cum vedeti, site-ul nu este al Patriarhiei, ca sa spuna unele voci ca este un articol partinitor:
Veacul scurs intre 1859 si 1946 avea sa fie cel mai infloritor pentru Bucuresti.
Haideti sa vedem acum si ce scrie  la recenzia  cartii scrise de  preotul Ioan Aurel Bolba, in anul 2010:
Dupa anul 1944 Biserica a fost inlaturata treptat din viata statului. In anul 1948 a fost eliminat invatamantul religios din scoli, s-au interzis slujbele in spitale, azile si cazarmi, au fost suprimate periodicele bisericesti ale eparhiilor, au fost desfiintate Facultatea de Teologie din Suceava (fosta la Cernauti), patru Academii teologice din Ardeal si Banat, precum si seminariile teologice ale eparhiilor din Muntenia si Moldova, s-a oprit catehizarea tineretului. Curand dupa anul 1944 peste o mie de preoti ortodocsi (la care se adauga si cei romano-catolici, greco-catolici si protestanti) au fost arestati, aruncati in inchisori, trimisi sa lucreze la canalul Dunare-Marea Neagra, unii deportati chiar in Siberia; unii au murit acolo, iar cei mai multi au fost eliberati abia in 1964. Intre cei aruncati in inchisori, se numarau si teologi de mare prestigiu, ca: Nichifor Crainic, Ioan Savin, Dumitru Staniloae, Liviu G. Munteanu, Ilarion Felea, Ion V. Georgescu (deportat in Siberia) si multi altii; cativa preoti ortodocsi au fost impuscati. Fostul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu a fost condamnat la moarte, in contumacie (decedat in anul 1964, in Franta). In anul 1959 au fost desfiintate un numar de schituri si manastiri, sute de calugari si calugarite au fost scosi din ele in mod brutal si trimisi in familiile lor sau in fabrici de catre organele de stat. In ultimii ani ai dictaturii comuniste au fost demolate peste 20 de lacasuri de inchinare din Bucuresti (manastirile Cotroceni, Vacaresti, Pantelimon, bisericile Sfanta Vineri, Sfantul Spiridon Vechi, Alba-Postavari, Enei, Spirea Noua Izvor, Sfanta Treime Dudesti etc.). Autorizatiile pentru ridicarea sau repararea unor biserici se obtineau cu multa greutate. Preotimea ortodoxa, in totalitatea ei, era supravegheata si controlata in permanenta, prin asa-numitii "inspectori de culte" si ofiteri de Securitate, prezenti mereu in toate institutiile bisericesti. 

Cantaretul care imi incanta urechea si imi inmoaie inima, barbat. Poetul drag, barbat. Barbatii de la site, barbati. Recenzorul, barbat. Preotul, barbat.

Noi, femei. Frumoase, il cred pe cantec pe cantaret. Triste, si inteleg de ce, de la poet. Scarbite de oras, si inteleg de ce, de la prea multi barbati suparati pe noi Iubite de Dumnezeu, si inteleg de ce, de la Biserica.

Si este ceva ce nu prea inteleg. De ce unii barbati, nu numai ca inca mai stau departe de biserica, dar le si blameaza pe sotiile lor, pe mamele lor, pe surorile lor, pe iubitele lor, pe profesoarele lor, femei triste, scarbite, iubite, care isi doresc din toata inima sa redevina nu doar frumoase. Isi doresc sa redevina, frumoase, simpatice, vesele, curate, gospodine, placute familiei, pritenilor, societatii. Asa cum le doreste Dumnezeu pentru barbati. Spre a fi barbatilor de ajutor. Spre a nu-i face de rusine. Spre a nu-i obosi. Spre a nu-i intrista. Spre a nu-i batjocori. Doar spre a-i bucura. Pentru ca sotii, fiii, bunicii, tatii, fratii, unchii, verii, nasii, cumnatii, finii, prietenii sunt cei mai buni barbati din lume. Si cei mai buni barbati merita sa fie fericiti.

Pentru ca blogul meu nu prea este vizitat de catre barbati, propun sa le facem o surpriza placuta. Sa nu mai fim triste, sa nu mai varsam din noi, ura, mania, frustrarile, gelozia, galagia. Sa nu le mai varsam prin casa, prin curte, pe strada, prin trafic, prin scoli, spitale, biserici. Sa le asternem frumos pe hartie, sa le ducem binisor la Biserica, sa le aratam fara frica parintilor duhovnici, sa ii ascultam cu atentie, sa exersam ce ne invata Biserica. Sa lucram un pic la fericirea noastra si a celor din jur. Fara sa fim galagioase, fara sa atragem prea mult atentia, fara sa asteptam laude. Fara sa ne speriem de reprosuri. Doar iubind foarte mult, familia, prietenii, cartierul, orasul. 

Fara efortul nostru, orasul nu numai ca nu este bucuros; orasul nostru parca se duce pe apa sambetei. Si e mare pacat, pentru ca bunicii nostri au iubit acest oras; bunicii nostri au nascut din iubire copii. Din iubire, parintii nostri ne-au nascut pe noi. Din iubire, noi, femeile, putem salva orasul. Cu ajutorul Lui Dumnezeu! Pentru noi, pentru familie, pentru prieteni, pentru dusmani. Pentru ca si dusmanii au femeile lor triste. Si noi, femeile, indiferent ca suntem prietene sau nu, suntem toate frumoase, vorba cantaretului. 

Ma tot gandesc ce titlu sa pun la articolul acesta. Un titlu provocator. O provocare la iubire.

Stiu. Iubita de Bucuresti. Pentru ca si tu, draga mea esti la fel de mult iubita de catre familia ta, de catre prietenii tai, de catre orasul nostru. Si pentru ca si tu iti iubesti orasul. Altfel, nu ai fi ramas sa locuiesti aici.

Daca nu suntem mandre, lenese, guralive, noi iubitele de Bucuresti suntem o comoara la baza orasului. Nici macar nu este nevoie sa sape cineva pentru a ne descoperi. Trebuie doar sa ne sapam noi adanc in inima, in suflet, in constiinta. Sa smulgem raul de la radacina crescuta in noi. Sa replantam tot ce ne este de folos, frumos si bun in minte si in suflet. Si la vara, sa ne bucuram impreuna, cand ne intalnim prin oras.

Zambetul sa ne fie carte de vizita. Si in jurul nostru, toti barbatii sa fie fericiti. Si Patriarhul, si Presedintele si Primarul si Primarii. Si Regele. Dar mai ales Imparatul, Tatal nostru, Carele este in ceruri.

Si de Rusalii, sa ne trimita peste toate apele din Bucuresti, Mangaierea Sa.

Daca este adevarat ca pestele de la cap se impute, atunci, musai, fericirea trebuie sa inceapa de la Bucuresti, capitala tarii esti. Vorba altui cantec, autohton de aceasta data, pe care il cantam parca atunci cand eram mici si ne jucam si sotron si tara, tara, vrem ostasi si saream coarda. Prin Bucuresti.

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca

Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios şi slăvit a le descoperi şi a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărăteşti, este lucru de frică şi de pierzare; iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea şi eu - zice Sfîntul Sofronie - sînt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeieşti să le ascund în tăcere, aducîndu-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneşe, care, luînd de la Domnul talantul, l-a îngropat în pămînt, şi pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrîndu-l.

Continuare: 

Toate femeile sunt frumoase!



Frank Michael (Franco Gabelli), cantaret belgian, nascut in Italia, Parma la 7 May 1947.

Luni, cu poezie



Nicolae Labis
Poet român
2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Baia, în prezent județul Suceava - d. 22 decembrie 1956, București 
Criticul Eugen Simion l-a supranumit „buzduganul unei generații

Moartea caprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Sa fim copii



Mihaela Runceanu
Cântăreață română de muzică ușoară și profesoară de canto la Școala Populară de Artă din București. 
 4 mai 1955, Buzău - 1 noiembrie 1989, București

luni, 23 martie 2015

Din invataturile primite in familie, la biserica, la scoala

Idei principale

Gandeste frumos! Nu stii niciodata cine te gandeste.
Vorbeste frumos! Nu stii niciodata cine te aude.
Lucreaza frumos! Nu stii niciodata cine te vede.
Traieste frumos! Viata iti este daruiata de Dumnezeu.
Gandul, cuvantul, fapta, viata, iti apartin. Fii cuminte cu ele! Vei da socoteala pentru ele!
Nu stii sau nu poti sa gandesti, sa vorbesti, sa lucrezi, sa traiesti frumos?! 
Nici eu nu stiu! 

Dar in familie, la biserica, la scoala, sigur gasim pe cineva de la care sa invatam. Trebuie doar sa ne dorim si sa vrem.

Si Dumnezeu ne va trimite o pereche de ochi duhovnicesti, care sa ne iubeasca, sa ne invete, sa ne vesteasca frumusetea vietii traita cu Hristos.

Sunt in familie. Invat la scoala din biserica. Cum sa gandesc, sa vorbesc, sa lucrez, sa traiesc frumos. Sa nu imi fac numele, familia, biserica, scoala, tara, de rusine. Cand eram mica si mandra, crezand ca le stiu pe toate, doar primeam note mari la scoala, duminica doar ma jucam in curtea bisericii, prin livada.

Cand am crescut in varsta si-n mandrie, cand am cazut, cand m-a durut, am inteles ca fara biserica, fara nume, fara familie, fara prieteni, fara scoala, fara tara, fara dusmani, ar insemna ca nu exist, ca nu respir, ca nu vad, ca nu aud, ca nu merg, ca nu simt, ca nu iert, ca nu iubesc.

Pe scurt: ori nu as fi existat deloc ori as fi moarta.

Asa, stiu ca acum sunt vie si peste ani, doar adormita.

Fiind vie, gandind, vorbind, lucrand, traind, gresesc si obosesc.

Dar, pentru ca mereu exista un Dar, la scoala din biserica, invat sa-mi cer iertare, sa ma odihnesc si bucuroasa sa reincep o noua saptamana.

Si cel mai frumos cantec invatat, este acesta, pe care l-am auzit, dar nu l-am inteles cand eram mica. Este cantecul de Botez, cel mai dulce cantec de leagan, care nu ar trebui uitat  niciodata. „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat“

Sub Haina Adevarata, Bogata, Curata a Lui Hristos, asezati inca de la Sfantul Botez, crestem si invatam intreg alfabetul, pana cand invatam ca Haina Lui Hristos este si Vie, indiferent de limba care se vorbeste sub Haina. Si aflam ca ultimul cuvant il are de spus tot Hristos, cand ajunsi la litera W, obisnuiti cu limbile straine si cu internetul, primul cuvant care ne vine in minte este Word, care ne duce cu gandul la Universul  World.

Intre noi si Univers, un zid de piatra in jurul inimilor noastre, crescut din mandrie si rautate, ne impiedica privirea.

Hristos este singurul Cioplitor in piatra inimilor noastre. Picatura cu picatura, inmoaie piatra; inlatura furia, mania, prostia, invidia, ura, gelozia, trandavia, mandria, Asa ne invata Sfintii Parinti.

Eu sunt singurul vinovat daca stau departe de Hristos. Nu El, nu tu, nu ei.

Am pornit la drum cu acest blog, dorind sa schimb lumea, fara sa stiu ca lumea nu am cum sa o schimb eu, fara sa stiu ca poate nici nu este nevoie ca lumea sa se schimbe.

Am intalnit intr-un pelerinaj la Sfantul Dumitru, cateva sotii si mame, care fara a-si dori  sa schimbe lumea, si-au pus in gand sa fie ascultatoare de Hristos, de Maica Domnului, de Biserica, de soti, de familie, de prieteni. Doar sa iubeasca si sa asculte. In grupul lor, o fetita, m-a intrebat daca vreau sa fiu si eu ascultatoare. I-am raspuns, obisnuita cu netul, Yes! Adica Oui?!, m-a intrebat ea razabd. Adica Da, ne-au raspuns in cor alte cateva femei din grup.

A trecut ceva vreme de atunci si cu rusine marturisesc: Nu stiu sa ascult. La varsta mea, nu e motiv de lauda. La varsta mea, ma pot apuca de invatat. Nu de maine, ci din minutul acesta. Nu de mantuiala ci cu sarguinta. Pentru ca am vazut cat de frumos zambesc, femeile ascultatoare si cat de fericiti sunt cei din jurul lor, cand ele le zambesc.

Zambeste frumos! Voi gandi in timp ce vorbesc, lucrez, traiesc. Te rog, Doamne, ajuta-ma sa zambesc frumos! Stiu ca poti!

Stiu ca poti sa plangi cu cei care plang si sa te bucuri cu cei care se bucura..

Am auzit intr-o zi la Biserica. Un barbat, inainte de Sfanta Evanghelie, citea din Epistola catre Romani, de la capitolul 12. Nu am intelesc cum se poate sa plangi si sa razi in acelasi om. Pana cand am primit aceasta iconita de la un parinte cu
multi copii. Am vazut cum ii certa pe cei neascultatori si cum le zambea celor cuminti. Si am vazut cum impartea fructele primite de la o femeie, tuturor. si celor cuminti si celor neascultatori. Si impartind, zambea si mangaia pe fiecare copil. Tot mergand la biserica, invatase sa fie un parinte zambitor, rabdator si bun. Asemenea cu Tine! Asemenea cu Voi!





marți, 10 martie 2015

La revedere, cu drag!

violeteAu trecut.

2008, 2009, 2010, 2011, 2012, 2013, 2014, sapte ani si un pic de citit si scris pe net. 

Am obosit la privire, am schimbat trei perechi de ochelari, am editat mii de postari pe blogurile personale si multe aberatii pe alte bloguri la comentarii; am trimis multe mailuri obositoare si am inceput sa selectez caractere din ce in ce mai mari la cititul si scrisul la calculator. 

E vremea de mai multa grija de privire, pentru ca privirea este sensibila pentru orice culoare de ochi.

Imi cer iertare daca v-am obosit cu scrisul meu si cu gandurile asternute pe blog.Veti ramane mereu, inscrisi la categoria prieteni in amintirile noastre.

Va daruiesc fotografia de sus, culeasa de langa un text care m-a certat dar care in acelasi timp m-a facut sa vad mult mai bine cum sunt maicutele din lumea noastra: femei cu radacini adanc infipte in pamant, cu inimi feciorelnice si suflete delicate, cu fapte, petale de flori spre bucuria tuturor. Va daruiesc si fotografiile de jos, stranse de-a lungul navigarilor pe net

Au trecut foarte multi ani de cand o astfel de maicuta a plecat de langa noi. De atunci, au tot plecat maicutele din viata copiilor. Am crescut noi, am devenit sau nu parinti, am uitat sau nu cum erau maicutele noastre, suntem acum, in viata pe un drum. 

Sa-mi vad bine de drum, cred ca este un gand frumos si sanatos ceea ce va doresc si voua, dragi prieteni. La revedere bucuroasa! Cu drag, imi reintorc privirea spre flori, oriunde le intalnesc, 

Reale, sadite, stropite, iubite, ingrijite,  proaspete, delicate, viu colorate, parfumate si aducatoare de multe bucurii. Asemanatoare din multe unghiuri de vedere cu orice copil  aparut in lume fie legitim , fie din lacrima, fie din flori.
 
  

 

 

luni, 9 martie 2015

Galanthus

Ghiocelul 

Galanthus  din limba greaca

gala - lapte, anthos - floare

vineri, 6 martie 2015

Cateva cuvinte de multumire


Dragi parinti, 
Dragi copii,
Dragi profesori,
Sarut mana, parinte!

Cu recunostinta, va multumesc pentru ora de religie, la care ne-ati invitat aseara. Nu stiu cum ati facut de mi-am dorit sa nu sune atat de repede de recreatie. Imi propusesem sa stau doar o ora si sa ma intorc repede la treburile mele zilnice. Cand am iesit de la ora, nu mi-a venit sa cred ca au trecut doua ore atat de repede.

Imi cer scuze, daca am deranjat pe cineva vorbind neintrebata si multumesc Lui Dumnezeu ca mi-a aratat cum imi bate inima cand vorbesc si cand ascult.

Cu atatea inimi calde in jurul nostru, cu Hristos, Maica Domnului si Atatia Sfinti prezenti si vizibili pe copertile cartilor, cu binecuvantarea si bunacuvantarea de la catedra, cu dialogul din librarie, am reusit sa ma cunosc mai bine pe mine insami, sa inteleg de ce dorintele din copilarie nu sunt, in totalitate, infaptuite pana acum. Dar in primul rand, sa nu mai fiu suparata pe nimeni. 

Nici pe familie, nici pe prieteni, nici pe scoala, nici pe mine insami. Sa fiu doar bucuroasa si recunoscatoare ca am familie, prieteni, colegi si profesori care mi-au predat la scoala. Sa fiu bucuroasa ca am trup, minte si suflet.  Sa fiu recunoscatoare ca sunt o treime mica. Sa fiu multumita ca sunt, deci exist. Si sa fac tot ce sta in puterile mele ca acestea sa fie sanatoase. Si cand nu pot, sa cer ajutorul, dar nu oricui. Doar cuiva care este asemanator cu mine, doar cuiva care simt ca ma iubeste, doar cuiva care are o  experienta de viata mai mare decat a mea. 

Am aflat unde gasesc acea persoana. In familie si printre prieteni. Familie si prieteni care se iubesc pe ei insisi, isi iubesc aproapele si Il iubesc pe Dumnezeul nostru. Si, nu sau. Si care stiu sa asculte. Pentru ca doar aceste trei iubiri au forta de a ma ajuta sa imi tin mintea, sufletul si trupul in ascultarea si iubirea de Dumnezeu, de familie, de prieteni.

Aveam o mare suparare in suflet si in minte. O suparare pe care am purtat-o cu mine, chiar si atunci, cand doar am crezut ca am reusit sa scap definitiv de ea. Mult timp, am crezut ca sunt o persoana ratata, neavand pana la aceasta varsta, materializate dorintele din copilarie.

Aseara, nu numai ca am inteles ca nu este asa, nu numai ca am crezut ca nu este asa, nu numai ca am vazut ca nu este asa. M-a salvat ceea ce am simtit. Am simtit cum imi bate inima. Am simtit cum imi bate inima, atunci cand, intoarsa acasa, privind la televizor o discutie pro si contra orei de religie, o discutie care alaltaieri mi-ar fi crescut tensiunea de as fi putut sa mor, de data aceasta nu imi facea inima sa bata altfel decat linistit, pentru ca am inteles, ca daca las televizorul  fara sonor, ceea ce vad, nu ma inspaimanta. Vedeam oameni, asemanatori cu mine, dornici de a-si materializa visurile din copilarie, din adolescenta, din tinerete, de acum, fiecare in felul sau, fiecare crezand ca metoda lui este adevarata, viabila si corecta 

Si stiam ca Undeva, Cineva ne vede si pe noi, cei din fata ecranului, si pe ei, cei din spatele ecranului. Si ne iarta pe toti, daca si noi iertam. Si din iertare, dobandim iubire sau din iubire putem ierta. Si iubind, dobandim discernamant, nu pentru a stii dintr-o data tot binele si tot raul din lume. Dobandim discernamant de a simti daca ne este cu adevarat bine sau rau. Asta am inteles ca mi s-a ascuns la scoala, atata timp, in copilarie si in tinerete. Dumnezeu sa ii ierte pe cei care ne-au ascuns Adevarul!

Si mai stiam, ca altundeva, cineva se bucura, vazand cum oamenii se cearta intre ei. Si fara pic de rusine, e mandru ca de fiecare data reuseste sa dezbine. Si nici nu vreau sa ii pronunt numele, nici sa il caracterizez, pentru ca stiu ca si pe oameni si pe el, Acelasi Dumnezeu ne-a creat desavarsit, frumosi si vii, inca de la inceput. 

Si daca isi mai baga coada intre mine si alta persoana, facand sa ne bata inima altfel decat este sanatos, am cea mai buna alegere la minte: Il rog pe Tatal nostru sa il certe si noua sa ne readuca intelegerea. Si cand nu pot sa imi tin mainile, gura si mintea in frau, permitandu-i sa vorbeasca el prin ele, alerg la parintele duhovnic, ma spovedesc si daca imi da binecuvantare, ma impartasesc la Sfanta Liturghie cu Hristos.

Imi pare tare rau, ca atata vreme, nu am stiut ca se poate trai sanatos. Imi pare rau ca o scorpie a stat ascunsa in mine, suparandu-i pe cei din jurul meu.

Sunt fericita ca am aflat. Sunt, ceea ce este foarte diferit de a nu fii. Sunt rusinata ca nu am pe cine sa inscriu la ora de religie. Dar acum, dupa atata vreme, stiu si de ce nu am. 

Pentru ca nu am ascultat de Dumnezeu. Am ascultat doar de stiinta mea, confundand-o cu constiinta. Cea dintai vinovata am fost eu. Am avut parinti iubitori, cu credinta, cu frica si cu dragoste de Dumnezeu. Si am avut ceva, nu stiu ce, care m-a determinat sa nu ii ascult orbeste, cum se spune. Mandrie, curiozitate, indaratnicie, neascultare?! Doar Dumnezeu stie ce a fost!

Punct.

Sarut mana tuturor celor care I-au permis Lui Dumnezeu sa lucreze prin ei. Nu am copii, dar stiu ca am o mare multime de parinti: familia, prietenii si toti acestia sunt o mica biserica, in Biserica Sfintita in a 50-a zi de la Invierea Domnului Nostru Iisus Hristos, dandu-mi puterea de a lucra si eu, impreuna cu ei, nu numai ei, la mantuirea mea, intrand in fiecare zi ca si cum as incepe o noua viata. Amin!

joi, 5 martie 2015

Cu dragoste despre ora de religie

sursa:
In aceste zile, cand ceasul inca mai ticaie pentru ora de religie, cand in martie este sarbatorita femeia, fat, prunc, copila, fata, adolescenta, sotie, mama, bunica, matusa, nasa, nepoata, sora, fina, crestina, constiinta ma mustra si ma indeamna sa scriu adevarat si cu dragoste despre aceasta ora mult comentata, mai ales ca luni, doamna profesoara de religie Mioara Grigore, a plecat din aceasta lume vazuta in cea nevazuta dar vie si adevarata, mai vie si mai adevarata decat cea pe care o vedem.

Suntem amandoua colege de generatie, facand parte dintr-o generatie care nu a avut parte sa participe la scoala la ora de religie. Parintii nostri, bunicii nostri, profesorii nostri, au avut insa parte de ea. Si nu numai de ora de religie din scoala ci si de cea din familie si de cea din biserica, pentru ca ce invatau la scoala si in familie, lucrau la Sfanta Liturghie, primind har pe care il tot inmulteau.

Cu har de la Sfanta Liturghie, de la toate Sfintele Slujbe, cu dragostea din familie, cu invatatura de la scoala, tara noastra era inainte de perioada comunista, o bucurie pentru locuitorii si vizitatorii ei. Cei plini de har, ca si ai nostri, o iubeau si o ocroteau. Cei lipsiti de har, nu stiau cum sa o distruga mai repede. Din  pacate si Dumnezeu sa ii ierte, multi dintre ei erau de-ai nostri, uitand, doar Dumnezeu stie de ce, ca El exista.

La inceputul comunismului, inca mai era curat, frumos si bucurie prin tara, pentru ca invatatura crestina era adanc sadita in inima, suflet si minte.

Treptat, pe masura ce elita crestina si intelectuala  disparea, disparea si harul, disparea si bucuria, disparea si frumosul si isi faceau loc, ca aveau unde, inima romanului fiind mare si larga, toate relele din lume, chiar daca noi nu ne dadeam seama.

Am crezut mereu ca sunt un copil cuminte, o eleva cuminte, o adolescenta cuminte, o tanara cuminte, o femeie cuminte. Pana cand, in urma cu 15 ani, am plans de durere, de trosnea scaunul sub mine. Cu capul pe birou, cu noduri dureroase in gat, cu sughituri.si cu dorinta de a scoate din mine otrava adusa de mandrie. O mandrie prosteasca, dobandita in cei doisprezece ani de scoala dinainte de revolutie si in cei patru de dupa revolutie, o mandrie venita peste mine pentru ca nu am ascultat de parinti.

M-au salvat orele de religie din familie, din scoala, din biserica. Profesori de religie la scoala mi-au fost toti profesorii de la catedra si colegii de clasa, incepand cu colega de banca. In urma cu 31 de ani, la sfarsit de martie, cu bentita neagra pe cap, fara sa spun nimanui din clasa ca mi-a murit mama, m-am reintors la scoala. Nu doream compatimire, nu doream mila; eram foarte mandra. Nici profesorii si nici colegii mei nu aveau desavarsita calificarea de profesor de religie si nici eu pe cea de ucenic ascultator, dar eram oameni si unii si altii si au fost alaturi de mine cu discretie si cu .dragoste Nu vroiam sa ma vada tata ca sufar, pentru ca si el suferea foarte tare si nu plangeam nici acasa. Inghesuiam in inima, suflet si minte, frustrari, specifice adolescentei si greseli specifice tineretii.

Ora de religie, cu profesor de religie la scoala, m-ar fi ajutat foarte mult la suflet si la minte, la fel cum m-au ajutat si celelate ore si ora de sport la trup, pentru ca fiecare ora din viata noastra isi are rostul ei. Lipsa ei, a inmultit orele in care greseam, a inmultit durerile si dorurile, Pentru ca atunci cand esti tanar, habar nu ai cat gresesti. Si tinerele mandre gresesc insutit. Nu am in aceste zile pe cine sa inscriu la ora de religie. Cel dintai vinovat pentru acest aspect, sunt eu. Dar ora de religie m-ar fi ajutat. Nu m-a omorat lipsa ei, dovada ca sunt vie si scriu aceste randuri cu constiinta impacata, Dar ora de religie, m-ar fi ajutat, ca la intalnirea cu neamul meu cel adormit, pentru ca la un moment dat voi adormi si eu, sa ii pot privi direct in suflet si pe Hristos direct in Ochi. Fara ora de religie, nu voi stii niciodata ce privire au Ochii Lui Dumnezeu, pentru ca imi va fi rusine sa imi ridic privirea, la fel cum imi este rusine sa ridic privirea din pamant, atunci cand ma impartaseste parintele duhovnic cu Trupul si Sangele Domnului.

Mai sunt cu putin peste 24 de ore pana cand se incheie inscrierea la ora de religie. Nu stiu daca trebuie sa fie copiii inscrisi sau nu. Nu sunt nici teolog, nici profesor, nici mama. Cei care se pricep au tot explicat in aceste zile de ce este de folos ora de religie sau de ce nu este de folos. Cei care recunosc binecuvantarea ascultarii, vor asculta de unii, ceilalti de altii. Fiecare om cu libertatea, stiinta, constiinta si ascultarea lui.

Dar inchei aceste randuri cu constiinta impacata si in felul acesta, cand peste ani ma voi intalni cu doamna profesoara de religie Mioara Grigore, cel putin, in fata dansei nu imi va fi rusine sa ridic privirea si sa vad asemanarea dintre privirea omului si privirea Lui Dumnezeu.

Si le multumesc si celor care sunt pro si celor care sunt contra orei de religie, pentru ca mi-au oferit ocazia sa ma privesc in acest Post Mare pana in adancul sufletului si sa imi dau seama ca eu nu stiu mare lucru nici despre mine, nici despre altii, nici despre Dumnezeu. Pentru ca nu am invatat la scoala, religie. 

Aceasta femeie, pentru ca a invatat la facultate si a predat apoi religia elevilor, cu constiinta impacata, a invins frica de moarte, ceea ce dovedeste ca ora de religie in scoala, este totusi buna la ceva. La viata. 

Cum arata Mioara pe ultimul drum? Nu stiu, dar am citit doua marturisiri ale celor care au vazut-o inainte de inmormantare: Impacata! Dupa sase ani de cancer. Dupa ce, la inceputul bolii, cand avea 44 de ani, medicii nu prea ii acordau mari sanse de viata. Ne doare o masea o zi si suntem distrusi, dar sa traiesti cu cancer sase ani si sa adormi impacat, oare nu doare tare? Si sa stii ca lasi in urma un sot si cinci copii, oare nu doare tare de tot? Si cu toate acestea, ce a invatat si a predat la scoala, vorbind si despre vietile sfintilor, doamna Mioara Grigore, profesor de religie, a trait pe viu si a ramas impacata pe vecie cu Dumnezeu pentru ca a crezut in Dumnezeu. Pe noi, ne framanta o simpla ora de religie. Pe dansa a salvat-o de la frica de moarte si de la grija zilei de azi si de maine pentru familia sa, pentru ca Dumnezeu are grija de toate ingrijirile noastre.
Dumnezeu sa te odihneasca, draga Mioara. Cu Sfintii!  Si sa te rogi si pentru noi, sa nu ne mai fie frica sa fim vii!
sursa












miercuri, 4 martie 2015

In cautarea bujorului pierdut


Bujorul, trandafirul acesta fara spini, parfumata floare pe care la Rusalii, strabunicii si bunicii nostri o duceau cu dragoste la biserica Continuare

luni, 2 martie 2015